Tabata protocol și Carpathian Adventure

Ovidiu m-a convins să mă înscriu și eu la Carpathian Adventure 2009, un adventure race care anul ăsta are loc în Făgăraș. Țelul ar fi să terminăm cursa: avem la dispoziție 72 de ore pentru aprox 50km de mers pe jos (orientare și denivelare pozitiva >4000m -- datele din concursurile anterioare), 80km e bicicletă, ceva mers cu pluta, rapel și peșteră.

Au mai rămas doar doua luni și mi-am dat seama dupa ultimele meciuri de fotbal ca am rămas mult în urmă cu pregatirea fizică. Cum in echipa suntem doi doctori și trei sferturi (nu mă întrebați când susțin teza :P), am hotărât să caut o metoda științifică de antrenament. Am gasit-o.

Tabata protocol e o metoda de antrenament descoperită de acest medic japonez și care constă în ceva foarte simplu: 7-8 repetări ale unui exercițiu (alergat, biciclat) la intensitate MAXIMA pt. 20 de secunde, apoi recuperare 10 secunde. Se mai adauga 5 minute incalzire si cool-down înainte și după. Asta e tot. Un articol mai științific (care descrie și evaluarea, grupul de control, etc.) este disponibil aici.

Personal, articolul m-a convins și vreau să-l pun la încercare. Pentru a vedea dacă rezultatele sunt convingătoare, o să-mi măsor saptamâna asta capacitatea de efort (VO2 max), și o voi compara cu a doua măsuratoare, peste 6 săptămâni. Sper ca rezultatele publicate să fie repetabile. :D

Metoda este doar un exemplu de interval training dus la extrem. Avantajul față de alte metode de antrenament este că îmbunătățește atât capacitatea aerobă (efort de durată) cât și cea anaerobă (putere, explozie). Deci îmi va prinde bine și la fotbal...

Evident, în weekend voi merge la munte și voi face si ture pe bicicletă. Ăsta însă e un antrenament perfect pentru zilele săptămânii când stau prost cu timpul.

Azi am făcut primul antrenament pe bicicleta medicinală, stupoare: am reușit să fac doar 4 repetări! M-a terminat complet, de-abia am reușit să mai cobor treptele spre vestiar. Cel puțin într-o privință este foarte eficient: te aduce la epuizare cât ai clipi!

Cu cortul în Binntal

Weekendul trecut am facut o tură de 2 zile in regiunea Binntal. Am fost 11 oameni, 6 corturi, o adevărată expediție, după cum s-a exprimat Răzvan. Obișnuitul link către picasa.



Am plecat cam târziu, așa că am pus cortul ceva mai sus decat aveam de gând, imediat după ce am trecut de Albrunpass, in jur de 2300m altitudine. A fost prima ieșire cu cortul pe anul ăsta, și am avut ocazia să încerc noul meu reșou MSR, pe care am dat o mică avere.



Seara a fost excelentă, ne-am holbat la stele, am terminat toată băutura (stabilisem ca fiecare din participanți să aducă o bautură specifică din țara sa -- țuica mea a avut mare succes la polonezi) și am discutat despre probabilitatea de a exista viață pe alte planete. Rock on!

Highlightul celei de-a doua zile a fost baia din lacul Devero, la 2000m. Excelentă senzație de hipotermie, dupa câteva ore bune prin soare! De altfel, satisfacția se citește pe fețele noastre, nu-i așa?



Ce a urmat a fost cea mai dură urcare din weekend, foarte susținută, peste 500m de denivelare, în soare puternic. Fiind un pic în urmă față de orar, am decis să o luăm pe o scurtătură, prin pasul Crampiolo.



Idee bună în sine, dar care ne-a secat de puteri, așa că primii care au ajuns la mașini au venit să îi culeaga pe cei care s-au oprit la drumul asfaltat.

Per total o tură faină, mai ales pentru că am fost un grup mare, am stat la cort (cel mai probabil, încălcând ceva regulamente) și toată lumea a fost bine dispusă. Restul de poze, pe picasa.

6 dintr-o lovitură!

Nu credeam că se va mai intâmpla, dar am ieșit la prima tură de altitudine de vara asta: și încă ce tură: Pollux si traversarea est-vest a Breithorn-urilor, in total 6 varfuri peste 4000m.

Foto: Picasa și pozele lui Patrick.

Prima zi: Despre aclimatizare

Din Lausanne am plecat la 6:20.. De cand cu concediul, m-am obișnuit să mă trezesc devreme, așa că nu am luat-o în tragic. Ieșirea e organizată de CAS, și e o ieșire fără mașini (ecolo). Atâta doar că la ora 6 dimineața nu circulă încă autobuzele, deci la gară merg cu un taxi. Drumul până la Zermatt dureză cam trei ore, timp în care colegii mei de tura socializează. Eu profit pentru a recupera puțin din somn.

Ajunși la Zermatt, o luăm repede la picior către telecabină. E deja 9 dimineata, stațiunea se dezmorțește, vremea e superba si Cervinul ne dă binețe.



Primii 2000m de denivelare pozitivă îi parcurgem în timp record, la ora 10 fiind deja pe Kleine Matterhorn, la 3900m deasupra mării. De aici însă nu mai avem telecabină, așa ca ne echipăm și pornim către primul obiectiv al weekendului, Pollux. Facem puțin slalom printre schiori, ieșim de pe pistele de schi și lăsăm în stânga Breithorn-ul turistic, cu furnicuțele care il asaltează deja.



Cu o seară înainte mă întrebam dacă o să imi facă plăcere tura asta, sau e doar un reflex, o obișnuință de a merge la munte. Pe măsura ce ne îndepărtăm de mulțime, mă întreb ce a fost in capul meu când m-am îndoit de asemenea ture. Desigur, asta e fericirea în stare pură! Nu îmi doresc sa fiu în nici o altă parte, totul e așa cum trebuie să fie.

Ne apropiem de Pollux, și o dată cu panta mai abruptă și aerul rarefiat încep să se strecoare primele îndoieli. Deși încerc, fericirea în stare pură se diluează, si în locul ei apare cârcoteala. Suntem în coardă, deci trebuie să țin ritmul cu Alex, cel din față. El este aclimatizat. Eu vin după 2 saptămâni de concediu si câteva luni de derivă, cu o viață cel puțin dezordonată... Îi spun o dată să o ia mai încet, dar în momentul în care incepem porțiunea de creastă cu cățărat ușor, uită și din nou accelerează. Încep să simt tot mai tare altitudinea, cred ca-mi voi scuipa afară inima care mi-e deja în gât și se zbate aiurea. Când suntem pe vârf, nu mai am decât un singur dor, să mă așez. E bine, primul obiectiv atins, un vârf frumos și pe care avem privilegiul de a fi singuri. Ne felicităm pentru primul patru-miar al weekendului.

Coborârea începe cam deodata cu primele semne ale migrenei. Tot cam atunci mă gândesc la cine m-o fi pus sa urc aici, direct la 4000m în prima ieșire din sezon. Coborârea nu e scabroasă dar nici ușoara, pietrele se mișcă la tot pasul, zăpada e moale și alunecoasă. Suflul e in regulă, nu mai gîfîi, dar încep sa simt mușchii. Ma dor, și încep sa mă gândesc la vechea Dacie din facultate, pe care mi-o imaginez mergând in 3 cilindri. Așa mă simt și eu: sigur asta trebuie sa fie, nu e destul oxigen ca ”motoarele” sa funcționeze, de-aia mă dor mușchii.

Ajungem cu bine la refugiul „des Guides d'Ayas”, unde primesc o primă aspirină. Refugiul e foarte frumos, și nu foarte jos. 3400m, deci dimineață nu vom avea prea mult de urcat până pe creastă. Cabanierii sunt tare de treabă, ne anunță ca vom primi cina la 7:30 și putem alege la felul 1 între paste și supă. La asemenea altitudine e mare lucru să poți alege ceva, de obicei e meniul fix.

În așteptarea cinei luăm câte un ceai, și.. diavolul ne-a pus.. câte o bere. Durerea mea de cap se accentuează, între timp si alții se plâng de mici dureri de cap. Mă întind un pic înainte de cină, bineînțeles ca nu pot dormi. E clar. Altitudinea își face de cap cu mine, e prima oară când e atât de sever.

La cină discutăm despre planul de a doua zi: e o zi lungă, avem de urcat pe Roccia Nera, după care urmăm creasta la aprox. 4000m non/stop până la Breithorn, urcând pe parcurs încă 5 vârfuri peste 4000m. Apoi coborât la Kl Matterhorn, si luat telecabina până în sat. Toate acestea începând cu 4 dimineața. :)

Incă 5

Am impresia ca nu am adormit nici un minut toată noaptea. Ceasul sună, și mă „trezesc” fără nici un efort. Că doar nu dormeam. Durerea de cap e și mai puternică, și mă gandesc pe rand la edem cerebral și apoi meningită. La micul dejun vreau sa renunț și să cobor, dar ma las convins și mai înghit 2 aspirine. Alex, cel mai experimentat și totodata medic ma convinge.

Plecam într-un ritm ceva mai incet decât ieri, și mă simt tot mai bine. Răsăritul e spectaculos, parca aerul e tot mai plin și durerea de cap dispare complet pe nesimțite. Sunt foarte atent ca la fiecare oprire să beau 2-3 pahare de ceai, și mă oblig să mușc din batonul energetic rămas de acum 2 ani de pe Mont Blanc. Lichidul e esențial pentru o aclimatizare ușoara, și ieri nu am băut suficient. Azi nu mai fac aceeași greșeală. Urcușul e lung si plicticos în prima parte, dar o dată ajunși pe Roccia Nera ma simt in forma. Ceilalți sunt bine și ei, ne bucurăm. Ne așteaptă o tura minunată, creasta e dantelată, frumoasă. Vedem si porțiunea cea mai dificilă, unde vom cățăra în colțari :).



Primii pași pe creastă sunt un pic nesiguri, încă nu m-am obișnuit cu hăul din stânga și dreapta dar curând ajungem la primul rapel. Pierdem cam mult timp, mai urcăm un vârf și ajungem și la al doilea. Urmează locul din care putem să ne retragem, înainte de a porni pe porțiunea de cățărat. Decidem să continuam, toți ne simțim bine. Jean-Marc pare cam obosit, și eu ma simt un pic, dar ne trage ața. Pornim. Curând aflăm ca meteosuisse nu greșesc niciodată, și norii anunțați, la fel ca și vantul puternic, își fac apariția.



Ce urmează e „pure joy” pentru mine, cățărare ușoara într-un decor de vis. Chiar și ceața își are rolul ei, și vidul peste care trebuie sa calc din când în când e necesar și el. Dintr-o data, nu mai mă simt încet, fac pereche bună cu Alex, și ne oprim de câteva ori să îi așteptăm pe ceilalți. Excalmăm de cateva ori amândoi, de fain ce ne simțim. Suntem complet singuri pe creastă, dar curând ajungem din urmă o coardă de englezi. Sunt cam lenți și ne strică ritmul, dar nu avem ce face. Nu peste mult timp ajungem pe ultimul vârf al turei, Breithorn-ul turistic. Vremea tot mai rea se pare că nu a speriat prea multă lume, fiindca suntem brusc în mijlocul mulțimii.



Ce urmează e doar o coborâre rapidă și dezechiparea într-un decor hibernal. Vantul sulfă tot mai tare și începe să ningă. Am avut un timing foarte bun, prindem telecabina înainte de potop. În Zermatt bem o bere și ne suim în tren, toți fericiți. Cea mai frumoasă tură tocmai s-a încheiat.

Bouldering in Cresciano

Bouldering in Cresciano

Ca sa fugim de vremea rea, am decis sa dam o tura in Ticino, la bouldering. Nu prea stiam eu cu ce se mananca chestia asta, dar Simon si Gabi m-au convins ca e fain, si cum nu aveam nici un motiv sa stau pe-acasa, vineri seara ne-am urcat in masina.

Cresciano e un satuc de langa Bellinzona unde e unul din cele mai tari locuri de bouldering din Elvetia. O gramada de bolovani, intr-o padure de castani. Toamna trebuie sa fie excelent, dar nici in toiul iernii (ma rog, 1 martie nu mai e chiar toiu iernii) nu e rau. Am catarat la tricou, si ne-am prajit la soare.



Am reusit ceva boulder de 5+ pana in 6a+. Dificultatea e totusi altceva fata de escalada sportiva, probabil nu as trece nici un pasaj de 6a de bouldering daca as catara cap. Dar e foooaaarte fain. Ma gandesc sa-mi iau un crashpad. Singura problema e ca am ramas fara piele pe degete. Probabil ca nu voi mai avea amprente la stanga urmatoarele 2-3 saptamani. Uite si poza care sta marturie:
Cateva poze mai faine (restul pe picasa):

Ski de tura (Kroenten, 3108m)

Planu de-acasă

Ca să nu rămân pe-acasă şi weekendul ăsta, am hotărât sa merg la o tură de ski împreuna cu Simon. Avea el o idee, să urcăm pe Kronten, pe o rută prin Leutschach huette care traverseaza două pasuri înainte de a ajunge pe vârf. Suna destul de challenging, mai ales că urma să facem tura într-o singură zi, ne-având cum să urmcăm în seara dinainte la cabană. Totalul era undeva la 1600m de denivelare pozitivă, şi vreo 7 ore de mers. Destul de mult, dar făcubil.

Măreşte harta

..socoteala din târg

Totul merge bine până la cabana: la ora 8:00 am luat prima telecabina spre Arnisee, de unde am ajuns la cabană puţin mai repede decât timpul dat in ghid (vreo 2 1/2 ore). Am luat o mică pauză de ciocolată şi ceai, ne-am tras puţin sufletul şi ne-am refăcut psihic după pasajele mai calde: primul a fost un podeţ fără parapeţi, pe care era loc exact de doua schiuri, in varful piramidei de zăpadă de vreun metru. Al doilea a fost un pasaj de vreo 10 metri pe o potecă foarte ingustă, cu un perete de vreo 30m aproape vertical la stâga. Fiind pe schiuri, am reusit sa trec relativ uşor, dar Simon a trebuit sa îşi dea jos rachetele.



Continuăm urcuşul. Vreme superbă, singurul zgomot pe care-l auzim e cel făcut de zăpada de sub schiuri. Suntem complet singuri, pentru prima oară după multă vreme simt cu adevărat ca sunt la munte, în natură. Îmi reglez respiraţia, regăsesc ritmul de astă vară, totul e magnific. Urmele ne duc spre primul pas, de fapt un culoar destul de îngust, care ajunge la 30 de grade inclinaţie. Zăpada e perfectă, powder di powder.

La un moment dat urmele o iau la stânga, dar nu acolo vrem noi să mergem. Facem înca o pauză, mâncăm ceva mai consistent şi astepăm un cuplu pe care îi vedem în depărtare. Ei continuă pe urmele făcute, dar noi rămânem fermi pe poziţie (mai mult datorită lui Simon decât mie).

Primul pas

Ne mobilizăm, eu pornesc înainte. Simon, cu rachetele lui, nu poate bate urme, şi e bucuros sa le strice pe ale mele. Încep primele conversions, pe la a treia îmi intru în mână (primele pe sezonul ăsta!) şi panta (destul de abruptă) rămâne în spate. Ajungem în col, unde un vânt destul de serios ne taie puţin elanul. Dar după câteva secunde vedem ceva ce ne taie respiraţia mai tare decât vantul: la capătul celor 200m pe care îi avem de coborât, sunt două avalanşe de vânt, plecate exact de pe versantul pe care continuă traseul nostru. Par proaspete, soarele bate exact spre ele, şi mai e ceva zăpada mai sus de linia taiată parcă cu bisturiul... Nu sună bine.

Gradul de risc anunţat e doar 2, si la fel a fost şi în ultimele două zile, dar avalanşele alea nu sunt mai vechi de o zi (asta vom vedea abia cand suntem jos). Ne sfătuim un pic, decidem sa coborâm un pic, câte unul, şi la cel mai mic semn de întrebare să ne întoarcem. Imi dau jos focile, Simon îşi pune board-ul şi e rândul lui sa meargă înainte.

Zăpada e incredibilă, 60cm de powder. Panta e de 48 de grade (conform ghidului), cam mult pentru nivelul meu de schi, aşa că aştept cu nelinişte rândul meu. Totul pare ok, Simon îmi face semn de 150m mai jos. A coborat cam repede, semn ca nici el nu e prea liniştit, dar zarurile au fost aruncate. Plec.

Primele viraje le fac cu frică, şi pic 50m mai jos. Mă uit în sus, zăpada e nemişcată. Ce bine. O iau la vale, îmi intru în ritm, carvez, S-urile vin unul după altul, senzaţia e nemaipomenită. N-am mai încercat aşa ceva. Ne regrupăm pe urmele primei avalanşe, si decidem pe unde vom continua. Pentru cateva minute, ne relaxam şi privim înapoi... panta de 48 de grade pare un perete, pe care sunt 2 urme paralele. Superb.

Urcuşul reloaded

Simon, pe rachete, urcă direct prin urmele avalanşei, eu pe schiuri am dificultăţi, şi îmi fac o trasă la stânga, pe o pantă ce pare inofensivă. Vantul bate nu foarte tare, dar continuu, şi deşi panta e sub 30 de grade, nu ma simt prea bine până nu ajung pe platoul de deasupra liniei de unde au plecat cele două avalanşe. Încep să simt oboseala, am făcut deja peste 1200m de denivelare, şi se simte altitudinea. În pas am fost la vreo 2500 de metri, acum trebuie sa fim pe la 2300m. Nu ne mai oprim, dar ne tragem sufletul la fiecare 3-4 paşi. Am pierdut suflul încercând să ies de pe terenul periculos cât mai repede, şi acum sufăr. Ma gândesc ca orice s-ar intampla, trebuie să ajungem la urmatorul pas, de unde putem coborî spre Kronten huette, unde în cel mai rău caz putem petrece noaptea. Doar nu ne va opri un amarât de lacăt. :) Şi recunosc: m-am gândit la elicopter. :)

Avem plumb în picioare, am urcat deja mai mult decât credeam, avem mai mult de +1500m la activ şi nu suntem nici măcar în al doilea pas. Trebuie să se fi strecurat o eroare undeva... Regăsim nişte urme care se pierd din loc în loc. E clar, vântul a bătut serios pe-aici. Ultimele conversiuni mă fac să îmi pierd răbdarea, şi pic la 30m sub pas. Ma ajută Simon să îmi dau jos un ski şi revin în picioare, şi 10 min mai târziu suntem în pas. Ultimii metri sunt cei mai grei, cu schiurile în braţe, pe o porţiune de rocă.

Pasul 2

E ora 16:00, suntem terminaţi fizic şi psihic. Hotărâm să nu urcam ulima sută de metri până pe vârf. E atât de aproape! În mod normal, aş alerga până acolo, dar acum ar trebui să lăsăm schiurile şi sa urcăm pe jos. E prea periculos, e abrupt, şi târziu. Şi aerul mai rarefiat, suntem la aproape 3000m.

Dau jos focile (sperând sa fie pentru ultima oară) şi le pun în rucsac, Simon e deja pe board. Ne înţelegem sa ne aşteptam, (de fapt să mă aştepte el pe mine, fiind mult mai rapid) şi o luăm la vale.

Iuhuuu.. zăpada e magnifică, excelentă, powder, imaculată, sunt fără cuvinte... sunt ceva urme, dar e loc în stânga şi dreapta, şi şerpuim fiecare câte o trasă. Coborâm peste 1000m in 15 minute, nu îmi revin. Suntem în continuare singuri, şi niciodata nu m-am simţit mai bine într-o tură de ski!

Dar vine şi momentul în care visul se transformă în coşmar: ajungem la Kronten huette, decidem să continuăm. Şi aici, în loc să coborâm în vale, urcăm!! Mai urcam vreo 200m, fiecare colină sper să fie ultima, şi moralul e la pământ. Terenul e înşelător, urca şi coboara lin, parca nu se mai termină. Fiecare pas e un efort, dar parcă dacă nu ma mai gandesc atâta, corpul merge înainte mai uşor. Încerc sa îmi deconectez creierul şi îmi promit să nu mai vin în viaţa mea la Kronten; mă consolez privind culorile apusului în urma unui avion pe cer.

Ajungem şi la locul de unde coborâm. Totalul de denivelare pozitiva trebuie sa fie peste 1800m Picioarele nu mă mai ascultă, şi coborârea e groaznică, prin pădure sau printre arbuşti. Cad de multe ori, din fericire evit contactul cu copacii. Mă enervez pe Simon, care pare născut pe board, şi care zboară printre copaci. Aproape împotriva firii, ajung jos fără nici un accident.

Urmează o bere aşteptând autobuzul, şi apoi drumul spre casă. Dintr-o dată oboseala din picioare devine dulce, şi ne revine buna dispoziţie. De-abia aştept ziua de luni, să mă odihnesc un pic. :)
(Restul pozelor, pe picasa)

Mönch (4107m)

Altitudine: 4107m
Dificultate: PD (+?) ruta
Poze: Picasa

După o pauză de mai bine de o lună, am reuşit sa ajug din nou la munte. De data asta fără Mălina, pentru prima oară într-o cursă de haute-montagne. A fost mai greu decât mă aşteptam, dar o experienţă bună. Moench pe ruta normală e o tură uşoara, fără mari dificultăţi tehnice, dar destul de periculoasă. Ultima porţiune de creastă este foarte abruptă, practic o cădere acolo s-ar opri câteva sute de metri mai jos, cel mai probabil în rimaye (dar muchia propriu-zisă e suficient de lată ca sa nu ai emoţii).

Jungfraujoch

Unul din motivele pentru care Moench este considerat aşa uşor ("unul din cei mai uşori patru-miari") este accesul din vale: trenul te lasă la Jungfraujoch, staţia de tren la cea mai mare altitudine din Europa, la peste 3500m. Staţia este impresionantă, în mare e în subteran, cu câteva ieşiri spre gheţar sau platforme de belvedere. Bineînţeles, în zilele cu vreme bună e foarte aglomerat. View-ul e magnific, după părerea mea mult mai frumos decât la Kleine Matterhorn sau Gornergrat (Zermatt).

Am ieşit cu puhoiul de lume pe gheţar, nu înainte de a juca o mică obligata (în bocanci şi cu rucsacii în spate, evident) la standul care anunţă Euro 2008. Am venit, am câştigat, am plecat (mai departe). Drumul până la cabana Monchsjohhuette traversează gheţarul, dar poteca e bătătorită cu ratracul, aşa ca nu e nevoie de echipament special. Împreună cu oamenii în pantofi de lac, am ajuns la cabana.

Primirea a fost decentă, şi pentru 9 franci am luat 1.5 l de ceai, în aşteptarea răului de altitudine. Fiind prima oara anul ăsta când dormeam la peste 3600m mă aşteptam la ce e mai rău, dar n-a fost să fie! N-am avut nici un fel de probleme, iar a doua zi chiar alergam cele două etaje ale cabanei :).

Kurt Hefti şi Everestul

Cina am luat-o împreună cu Kurt şi ai săi doi prieteni din Nepal. Întamplător, am stat la aceeaşi masă. A fost o întâlnire foarte faină, am aflat o mulţime de lucruri despre Everest (reuşiseră vârful anul ăsta). Unul din cei doi sherpa urcase vârful de 6 ori deja! Am discutat despre munte, dar mai ales despre Himalaya şi expediţiile de-acolo. Era prima oară când vorbeam cu un om care fusese în Himalaya, aşa ca au apărut multe întrebări. Am aflat ca pe Everest e ”ca în Alpi”, adica aglomerat (a apreciat că în zilele frumoase, sunt 200 de oameni care ajung pe vârf, pe cele două rute). Am aflat că majoritatea folosesc oxigen, chiar şi în timpul nopţii (ei au început să-l folosească de la 7500m). Am mai aflat că există ghizi, şi companii care organizeaza (pentru câteva zeci de mii de dolari) absolut totul. Şi ca încet, încet, devine o afacere profitabilă. Dar cel mai mult m-a frapat răspunsul la întrebarea ”would you go there again?” ”no, I don't think so...”. I se pare prea comercial, prea multă lume, prea mulţi bani, prea puţini alpinişti.

Cei doi sherpa nu vorbeau prea mult, deşi ştiau engleză foarte bine (probabil e felul lor de-a fi, sau poate noi am fost prea gălăgioşi şi am pus prea multe întrebări), dar am reuşit să aflăm totuşi câte ceva despre viaţa lor, si în general a tinerilor din Nepal. Practic, asta e singura lor şansă de a câştiga bani buni, aşa ca toţi tinerii care sunt capabili fizic, încearcă să devină sherpa. Concurenţa e mare, în fiecare an sunt multi sherpa buni care rămân fără angajamente. Probabil de-aia nici nu mai câştigă atât de bine, pentru o expediţie primind în jur de 2000 de dolari. Şi cum o expediţie dureaza cam 2 luni, aştia sunt şi singurii bani dintr-un an! (iar restul până la 40.000 de dolari, ghiceşte fiecare unde se duc..). Pentru cei curioşi, biroul de ghizi pe care l-au angajat ei este Himalaya Experience iar pentru cei foarte curioşi, un Google search dupa Russel Brice, patron şi ghid, scoate la iveală lucruri şi mai interesante (de exemplu pe mountverest.net).

Până la urma am trecut la tort (era ziua lui Maciej) şi apoi i-am lăsat să mearga la culcare, ei având o cursă lungă ziua următoare (Jungfrau), urmând să se trezească la 4:00AM.

N-am mai stat mult nici noi, şi am trecut la programul de odihnă. Ruta pe Moench e suficient de scurtă ca să nu plecam prea devreme, aşa că am decis sa luam micul dejun la 7:00AM, şi sa urcam pe lumină. Am dormit suficient de bine, având în vedere altitudinea, şi emoţiile ştiind ca urma sa mă leg în coardă cu Sarunas şi Ivance (mai puţin experimentaţi, iar Sharki are vreo 30kg mai mult ca mine :)).

Cursa

Ruta normală pe Moench urmează o creastă, la început mai lată şi fara probleme deosebite, apoi continuă cu 2-3 secţiuni care alternează zăpada şi roca, devenind din ce în ce mai îngustă. Per total, mi se pare o cursă foarte frumoasă şi de dificultate medie, mă aşteptam la ceva mai dificil. Ultima porţiune e şi singura cu adevărat periculoasă, dar şi cea mai specaculoasă. Am avut parte de o vreme magnifică, am văzut foarte bine munţii din Valais, inclusiv Matterhornul, gheţarul Aletsch (renumit pentru partea temrinală, dar care începe aici).

Cu excepţia unui pas de căţărare unde Ivance a avut ceva probleme, am mers bine. Nu a fost foarte aglomerat, şi cu excepţia unei singure corzi, ne-am înţeles întotdeauna la încrucişări. Culmea, corzile cele mai nesimţite sunt alea formate din bătrânei (care după ce te depăşesc călcându-te în picioare, ”uită” să răspundă la salut). Pe vârf am ajuns deodată cu doi tipi care au făcut o alta rută (am înţeles că era ”faţa nordică”, dar nu am găsit aşa o rută în ghid, şi nici nu veneau dinspre nord). Ultimii metri au fost foarte spectaculoşi, cei doi căţărând (nelegaţi în coardă) o pantă de zăpadă la peste 60%. Poate că ”faţa nordică” a devenit un fel de termen general pentru rute mai grele, chiar dacă nu e nici la nord, nici nu e chiar o faţă :)))

Chiar dacă nu am văzut faţa nordică a Eigerului decât din tren, a fost o cursă superbă. Am rămas cu dorinţa de a reveni pentru Jungfrau, o cursă mai dificilă şi mai lungă, poate la anul. Şi poate cu Mălina.

Krontenhuette

Deja devine o tradiţie: am sărbătorit ziua Mălinei la munte. De data asta, în partea germană a Elveţiei, aproape de pasul Gotard: Krontenhutte. Am căţărat un traseu de 8 lungimi, maxim 5b+, cap schimbat. Frumos, decor impresionant, bine asigurat, fără mari probleme. Ne-a luat 4 ore şi ceva, am mers un pic mai încet decât credeam iniţial (speram sa facem 30min pe lungime). Foto pe picasa.