Krontenhuette

Deja devine o tradiţie: am sărbătorit ziua Mălinei la munte. De data asta, în partea germană a Elveţiei, aproape de pasul Gotard: Krontenhutte. Am căţărat un traseu de 8 lungimi, maxim 5b+, cap schimbat. Frumos, decor impresionant, bine asigurat, fără mari probleme. Ne-a luat 4 ore şi ceva, am mers un pic mai încet decât credeam iniţial (speram sa facem 30min pe lungime). Foto pe picasa.

Allalinhorn, 4027m

Altitudine: 4027m



Dificultate: AD


Poze: Pe Picasa




Allalinhorn, unul din vârfurile pe care le-am ratat anul trecut, a fost una din cele mai faine ieşiri de anul ăsta. Cu siguranţă cea mai spectaculoasă ieşire din Alpii elveţieni! Ruta normală nu e deloc interesantă, uşoara şi aglomerată, mai ales din cauza metroului alpin care te urcă până la 3500m. Am ales să mergem pe ruta mai frumoasă si ceva mai dificilă, Hochlaubgrat. Majoritatea traseului urmează creasta, fără a deveni foarte dificil sau expus în vreun moment. Peisajul este însă superb, aproape sălbatic (dacă n-ar fi fost instalaţiile de ski care ne-au asigurat fondul sonor, ar fi fost ideal).

Britannia huette

Cabana Britannia a fost construită la începutul secolului de către clubul alpin britanic, şi cedată mai târziu clubului alpin elveţian. E aproape un hotel alpin, pe două etaje, dar care păstrează totuşi ceva din atmosfera de refugiu. Condiţiile sunt foarte bune, evident, şi am avut parte şi de un spectacol inedit.

Am fost uşor surprins de câtă lume era la cabană, fiind vineri. Cum duminică plecam la Ecoop, ne-am luat vineri dupămasa liber pentru a urca vârful sâmbătă, şi speram în sinea mea că va fi puţină lume. Ei, se pare ca mulţi alţii au gândit la fel, căci cabana a fost aproape plină. În final n-a fost deloc rău, am aşteptat destul de puţin după corzile din faţă.

Hochlaubgrat

Am pornit de dimineaţă, ora 4AM trezirea, plecarea la 4:45. Am ajuns printre primii pe gheţar, ştiam oarecum traseul dar ma bazam totuşi pe o "trasă". Nefiind prea multă zpăadă, nu erau nici urme, am luat-o oarecum drept şi am început traversarea spre creastă un pic mai devreme. Cei din faţă au luat-o mult spre dreapta, în apropierea morenei, ceea ce m-a făcut să nu mă iau după ei: credeam ca vor sa traverseze spre ruta normală. E foarte amuzant când unii se iau după ceilalţi crezând că merg în acelaşi loc, când de fapt primii poate au făcut o greşală... cam ca statul la coadă fără a ştii de ce. Cred că deja e clar că nu aveam de gând să ma iau după nimeni, ştiu eu mai bine ce e de făcut...:) Noroc că Mălina şi Patricia nu se iau nici ele după mine, chiar dacă sunt cap de coardă, şi ma conving că poate e mai bine să mergem mai prin dreapta. Mă las convins, mai ales ca drumul drept urca pieptiş o pantă cam abruptă, iar în felul ăsta am luat-o mai în diagonală.

Până la urmă mă despart de prima coardă şi ma apropiu de creastă, constatând cu mândrie ca toţi cei din urmă vin după mine. Consider din nou că am avut dreptate, primii merg pe ruta normală (ce lame!) şi mă felicit. Răsăritul ne găseşte aproape de joncţiunea cu creasta, e un răsărit magnific, culori incredibile şi o mare de nori sub noi! Prilej de câteva fotografii, şi pentru două corzi să ne depăşească. Voi regreta mai târziu, dar pe moment am preferat sa ne bucurăm ochii de ce nu mai văsum încă.

Continuarea e destul de monotonă, creasta nu e prea bine definită sau abruptă încă. Observ că primii nu au fost lame, ci au revenit spre creastă ocolind cu totul porţiunea abruptă (un ocol cam mare, după mine, dar gusturile nu se discută). Începem să simţim puţin altitudinea, dar merge mult mai bine decât mi-aş fi imaginat, şi devine din ce în ce mai interesant şi mai abrupt. Condiţiile sunt ideale, zăpada e numai bună, probabil dacă am fi întâlnit gheaţă s-ar fi justificat calificativul AD.

Ajungem în sfârşit la punctul "dificil", o porţiune de escalada de vreo 20 de metri, foarte aproape de vârf. Topo-ul zice gradul II. Spre exasperarea noastră, ambele corzi din faţă se pregătesc de releuri şi "tirat de lungimi"... îngheţăm un pic, bombănim, dar n-avem ce face. În sfârşit îmi vine rândul, decidem să înaintăm simultan, la coardă întinsă, dar eu să pun asigurări pe măsură ce urc. Fiind 3, e cel mai eficient. Escalada e mai mult decât plaisir, chiar şi cu crampoane în picioare. E asigurat exagerat de bine, mă aşteptam să găsesc 1-2 spituri, restul să pun eu, dar nu e necesar. Instalez o chingă doar de frustrare, să nu zic că le-am cărat degeaba... Ajungem cu bine sus, putem pleca mai departe. Englezii din faţă (probabil gâdilându-i musca prin căciulă), se oferă să ne facă poze în timp ce căţărăm.

Ajungem cu bine şi pe vârf, încă nu e foarte multă lume, dar ne sperie coloana de oameni care se apropie ameninţător pe ruta normală. Facem câteva poze, e absolut magnific, vedem Rimpfishhorn, cu un perete extraordinar şi o creastă pe care de-abia aştept sa o parcurc cândva, Strahlhorn, Matterhorn, si probabil alti zeci de patru-miari. Lanţul Mischabel se vede foarte bine, iar Dom des Mischabel pare aproape uşor :)

Vantul şi probabil lumina mă fac să lăcrimez vreo 5 minute, ochii mă ustură ca niciodata, nu mai pot să-i ţin deschişi... După ceva timp mă obişnuiesc, şi când pot să-i deschid din nou, mă văd înconjurat de o cohortă de alpinişti. Decidem sa coborâm cât mai repede, căci unii sunt barbari şi ne incalecă coarda, devine neplăcut. Facem câteva poze 20m mai jos, şi Patricia observă un grup care coboară, uitând un rucsac!! Fantastică scenă, bătrânelul în cauză e tare confuzat, Patricia îi explica de vreo 3 ori, după care se întoarce parcă împotriva voinţei lui... dar când mă vede că i-l aduc, pare brusc să-şi aducă aminte că e al lui şi pleacă bucuros.

Coborârea nu mai are nimic interesant, ne apropiem de pistele de ski şi auzim din ce în ce mai tare zgomotul făcut de T-uri şi metrou. E groaznic ce au putut face din săracul munte, e dezolant, instalaţii peste tot (se schiază încă, e doar 11AM), cabluri... Culmea ipocriziei însă, uitam pentru o oră de toate astea şi ne bucurăm de un prânz binemeritat în restaurant. Apoi coborâm, şi din telecabină (da, am încurajat şi noi industria... dar ne-am consolat cu faptul ca e doar la coborâre) am vazut dimensiunile dezastrului: gheţarul este tot plin de cabluri şi stâlpi, complet amenajat. Păcat, deşi înţeleg că e unul din puţinele locuri în care se poate schia în august.. parcă totuşi ar fi fost mai frumos fără.

Concluzii

A fost cea mai frumoasă cursă din Alpii elveţieni, fără îndoială. Mi s-a părut mai uşpară decât ma aşteptam, din cauza condiţiilor ideale, dar cadrul e magnific. Satisfacţia a fost totuşi mai mare pe Mont Blanc sau Weismiess (cea mai mare!), probabil mai mult din cauza emoţiilor. Sper ca următoarele curse să fie la fel de reuşite (şi duse la bun sfârşit cu aceeaşi siguranţă)! Urmează câteva săptămâni de pauză, ceva escaladă weekendul următor, apoi "condediu" cu părinţii în Ticino.