Aiguilles du Tour

Weekendul trecut am fost la ultima parte a cursului de alpinism organizat de CAS. Punctul culminant a fost desigur cursa practică. Am ales să mergem pe Aiguilles du Tour, şi să facem ambele vârfuri, Nors şi Sud. Aiguilles du Tour Sud e cursa primordiala, hoarde întregi de debutanţi se înghesuie sa o facă. E aproape la fel de rău ca pe Mont Blanc. Vârful nordic e altă poveste, e un pic mai dificil si puţină lume urcă pe el (după cum se poate vedea din pozele din tură).

Altitudine: 3542m Cotaţie: PD+ Foto: Pe Picasa

Prima zi

După ce am ajuns la cabană (adică pe la 12), am făcut câteva exerciţii pe zăpadă: alunecări şi opriri cu pioletul, releuri pe pioletul înfipt în zăpadă (abalakov) sau pe un corp mort (mai precis un blovan îngropat în zăpadă ), mers în coardă scurtă si blocat căderea partenerului. Partea asta a fost cea mai grea, ca am avut norocul să nimeresc în coardă cu un tip de 90kg, pe care abia la a patra încercare am reuşit să îl opresc. Pare atât de simplu, dar în realitate (cand nu ştii în ce moment cade celălalt), e foarte greu. Am observat că cel mai bine e ca la primul semn că a picat să ma las pe-o parte în zăpadă. Unii au făcut şi ceva escalada în bocanci de munte, apoi am urcat un culoar interesant. Zăpada era deja cam moale, şi în ultima parte, unde culoarul devenea aproape vertical, a fost cam cu emoţii.

Seara după cină am avut parte de o prezentare la retropriector :) ţinută de Nicola Beltraminelli. Scurt şi la obiect, am revizuit un pic diferitele moduri de a progresa în coardă:

• coardă scurtă: minim de securitate, viteză maximă. Capul de coardă n-are voie să facă nici o greşală, traseul ar trebui să fie sub nivelul lui maxim. Procedeu folosit des de ghizii montani.


• asigurări dinamice: mediu ca securitate, mediu ca viteză. Capul de coardă pune protecţii pe unde poate (cordeline, bucle, eventual nuci/frienduri), secundul le recuperează. Se înaintează simultan, păstrănd doua puncte de asigurare între participanţi


• „tirer des longeurs”, maxim de securitate, minim de viteză. Procedeul clasic în escaladă, cu regrupări şi progresie alternativă.
  

La urmă, s-au format echipele pentru cursele de a doua zi, ne-am împărţit materialul şi ne-am dat întalnire a doua zi la micul dejun (4:00AM).

Cursa

Majoritatea cursei e pe gheţar, mai bine de 2 ore de approach până la baza culoarului de unde începe ascensiunea prorpiu zisă. Am admirat răsăritul en passant, în rest nimic deosebit. Gheţarul era bine acoperit cu zăpadă tare, şi destul de plat. Am trecut pe lângă Aiguille Purtscheller, o cursă pe care aş vrea sa o fac anul ăsta (a se remarca condiţional-optativul). E o escaladă pînă în gradul 5b, dar neechipată (sau foarte puţin echipată ). Trebuie sa mai fac câteva curse uşoare, în care să mă obişnuiesc un pic cu nuci şi frienduri.

Urcarea pe vârful nordic a fost destul de interesantă, prima lungime fiind şi cea mai grea. Am aşteptat destul de mult după alte corzi care erau înaintea noastră, aşa că am început sa îngheţ. În final am pornit şi eu, încercând să mă obişnuiesc cu escalada cu colţari în picioare. Mi s-a părut uşor, dar cred ca daca eram cap, altfel stăteau lucrurile. Din fericire, existau destule ţancuri pe după care se putea asigura cu sling-uri. După prima lungime am înaintat simultan, păstrând două puncte de asigurare între mine si cel dinainte. Singurele emoţii înainte de a ajunge pe vârf au fost date de o coardă care cobora pe lângă noi, dar am reuşit sa ne coordonam fără probleme.

Vârful a fost cam strâmt, de-abia am reuşit să ne semi-aşezăm, dar vederea e superbă. Am putut vedea deja aglomeraţia de pe vârful sudic, şi ne-am pregătit sufleteşte.

Coborârea n-a fost chiar atât de dificilă pe cât mă temeam (am dezescaladat tot ce am urcat), poate şi din cauză ca am fost foarte concentrat. Am plecat primul, şi sarcina mea era sa pun asigurări, pentru cei care coboară dupa bine (eram în continuare în coardă ). Celălalt vârf a fost mult mai uşor, am ajuns cu bine şi am plecat repede, făcând loc şi celorlalţi doritori. Măcar aici am avut pe cine ruga să ne facă o poză de grup :)

Cam asta a fost tot... cursul s-a încheiat, toată lumea fericită... Nu ştiu câte curse o sa mai fac cu CAS-ul, fiindcă majoritatea curselor sunt deja overbooked. E destul de greu să prinzi loc, trebuie sa fii pe fază chiar în ziua când e afişată lista de participare. De fapt nici atunci nu e sigur, fiindcă unii şefi de cursă o pun deja semi-completată cu prietenii lor. Să vedem, deseară merg la stamm şi văd dacă mai e vreun loc pentru ce mă interesează pe mine.

Mâine plecăm din nou la Orny, cu gândul sa facem Aiguille d'Orny, o cursă de escaladă. Fie La Moquette, fie La classique Sud, în funcţie de condiţii şi de cât echipament e în ele.