Aiguille d'Orny

Altitudine: 3150m Dificultate: D (5a+) Foto: Pe Picasa

Planul

Deja de două săptămâni ochisem acest vârf bine definit din spatele cabanei Orny, de fapt din weekendul cu ultima parte a cursului CAS. Atunci nu am putut să-l facem din cauză că nu luasem pantofii de căţărat, iar ruta părea un pic riscantâ în bocanci. O coardă l-a facut totuşi, pe ruta classique sud. Noi am ales să mergem pe La Moquette, o ruta mai nouă şi mai bine asigurată, chiar daca tehnic mai dificilă.

Prima zi

În prima zi am urcat până la cabană, unde am ajuns pe la prânz. Am îmbucat ceva şi am plecat spre falezele din apropiere, pentru un prim contact cu roca. Eram deja nerabdător să încerc friendurile şi nucile pe care le luasem de curând. Ştiam ca traseele sunt bine echipate, aşa ca era doar de antrenament, dar mai ştiam şi că pentru a doua zi s-ar putea să fie nevoie de 1-2 frienduri, deşi în principiu ruta era bine echipată.

A fost excelent, roca e magnifică, granit aspru, aproape portocaliu, cu o aderenţă fenomenală. Am urcat vreo 4-5 lungimi, până când nu am mai gasit urmatorul top. În descrierea ce-o aveam scria că ar trebui sa mai existe vreo 6 lungimi, dar când colo, am găsit doar ceva spituri rarefiate, la 7-8 metri, pe teren uşor.. coarda era pe terminate, şi nici urmă de top. Colac peste pupăză, am ales ca lungimea asta să o fac în bocanci, să fie mai alpin... Ce naiba să fac? Eram într-o poziţie incomodă, expus, dar aproape de spit.. am mai urcat 2 metri, nimic în zare: dădeam într-o creastă (pe urmă mi-am dat seama ca ducea spre Aiguille d'Arpette). După câteva minute bune de tensiune, am ales să descaţăr ultimii metri, să recuperez ultima buclă şi sa cobor până la spitul de dedesubt, unde era suficient loc sa pot improviza un releu. Mălina a vrut neaparat să urce şi ea, aşa ca am consolidat unicul spit cu un friend :) şi am filat-o. Au urmat apoi 3 rapeluri şi am fost jos, just in time pentru cină.

Patricia şi Stefano s-au distrat şi ei in şcoala de escalada, pentru Stefano a fost primul traseu cap, şi primul rapel din viaţa lui. Nu e rău pentru o dupamiază.

La Moquette

După cină am discutat un pic cu cabanierul (care e de fapt ghid montan, el echipând majoritatea traseelor din zonă împreună cu soţia sa, inclusiv ruta pe care vroiam s-o facem) care ne-a indicat pe unde e cel mai bine să coborâm maine. Ne-a încurajat un pic (La Moquette? c'est faciiile!), apoi ne-am dus la culcare. Micul dejun la 7:00AM. Patricia şi Stefano au ales să facă Aiguille du Tour, ce făcusem noi weekendul trecut, fiindcă Patricia încă resimţea dureri la incheietura mâinii, deci o ruta de 8 lungimi nu o tenta deloc. Ne-am înţeles ca a doua zi să ne vedem la cabana în jur de 13:00, dar să ne aşteptăm acolo unii pe alţii orice s-ar întâmpla (se anunţau furtuni pe după-amiază).

Dimineaţa am alungat ultimele emoţii şi am plecat în jur de 7:30, fiind prima coardă în traseu. Am găsit un pic cam greu intrarea, am urcat prea devreme la perete şi ne-am chinuit prin zăpada semi îngheţată. Bineinţeles că nu aveam la noi crampoane sau piolet, dar asta e altă poveste. Primele lungimi au mers bine, am urcat cap schimbat. Un pic stresaţi de timp, nu am prea avut timp de poze, şi urmăream norii din depărtare.

A treia lungime mi-a revenit, grad 5a+, cea mai tare din traseu, alături de a opta. Am urcat destul de repede, după care am ajuns la o traversare paralelă cu creasta, uşoară dar foarte expusă... ultimul spit era la mama dracului, vreo 6-7 metri în dreapta, o cădere e de neconceput. Pendulul m-ar lipi de peretele lateral ca marca de scrisoare. Din fericire găsesc repede o fisură şi pun un friend, mă liniştesc şi urc. Pasul abia acum începe, e o surpriză pentru mine sa dau de teren vertical, mi se pare surplombant. Nu vad pe unde sa contiui, până la urma stau un pic în coardă şi gasesc ruta. Traversez pe cealaltă faţă, unde peretele nu mai e vertical, găsesc următorul spit şi continui. Uf, a trecut, şi mă grabesc mai departe. Devine prea uşor, aşa că asigur in top şi plec mai departe, fără să realizez, întrebându-mă unde naiba o fi topul. Se gată şi buclele, aşa ca sunt nevoit să regrupez din nou într-un spit şi o nucă (colţii din jur se mişcă toţi, iar fisura e prea mică pentru friendul pe care il mai am). Echipamentul e nou nouţ, sunt destul de liniştit, ştiu că Mălina n-o să pice, şi aştept să vină. Rucscaul o incomodează dar trece repede de pas, găseşte topul şi mă anunţă că am orbul găinii. Vine sus şi îmi pasează rucsacul, continuă ea cap.

Restul e fără emoţii până la o creasta unde trebuie traversat spre turnul final, nu prea sunt asigurări, dar dificultatea e undeva pe la gradul II. Mă filează Mălina la mână, continuăm. Deja se văd două corzi în spate, dar încă sunt departe.

Lungimea a şaptea, 4b mi se pare cea mai frumoasă. Un 4b chamoniard, un pic fizic, cu prize mari dar nu prea multe, verticale, foi dezlipite de perete.. superb. Următoarea, penultima lungime, o face Mălina, cu gândul sa mă lase pe mine în ultima cap, fiind din nou 5a+. Din fericire (zic eu acuma) ratează din nou topul, urcă mai departe şi decide să improvizeze un releu în perete. De data asta e mult mai periculos, locul e expus şi practic stă atârnată complet în spit. Urc repede, şi dau de releu, ascuns mult în stânga rutei, într-un şemineu. Decid sa mă opresc acolo şi o conving pe Mălina sa continue, oricum 5a e mult sub nivelul ei. Se decide că da, şi urcă foarte frumos un sistem de şeminee, chiar dacă nu mai are bucle şi ultimul spit îl asigură într-o carabă cu filet. Urlă de bucurie, „relais! vachée!”, ştiu că e în top şi mai trebe să urc doar eu. Nu e o lungime uşoară, mai ales cu un rucsac în spate, mă mai încurc în şeminee, urc cât pot la opoziţie, ajung şi eu sus... un pic nervos şi obosit. Da' ce bine e!!

Nu mă bucur prea mult, că deja se înghesuie peste noi capul de coardă de la urmatorii, care având coardă dublă a sărit peste ultimul releu şi a ajuns deja la noi... Eh, asta e, instalez rapelul un pic cam supărat, şi o iau la vale. Coborârea nu e chiar floare la ureche, trebuie să găsim un culoar mai puţin abrupt (din cele 3 sau 4) şi să o luăm pe-acolo. În final ne-au prins din urma cei doi italieni şi ne-am luat după ei, au găsit un culoar acceptabil şi incurajaţi de momâia de lângă am luat-o şi noi în jos.

Facts: 8 lungimi, 4h 40min de escalada propriu-zisă, 1h coborârea. Satisfacţie maximă, e cel mai dificil traseu făcut până acum, într-un cadru magnific. E un bun început de sezon, ne dă încredere şi cred că în sfârşit am fost amândoi fericiţi (Mălina fiind mai atrasă de escalada sportivă decât de alpinism).

La cabană ne aşteptau deja de vreo oră Patricia şi Stefano... au fost foarte de treabă. Ne-au mai aşteptat 30 de minute să pregătim rucsacii şi să băgăm ceva în gură (eram rupţi de foame, n-am mancat nimic în traseu, doar am baut ceai). La coborâre ne-a prins un pic ploaia şi ceva grindină, dar s-a oprit repede, aşa că am luat-o ca un semn de rămas bun.

Concluzii

Chiar dacă a mers bine în mare, am învăţat că tot timpul capul de coardă trebuie să ia tot materialul la el! Pare evident, dar când te încrezi prea tare în topo, se întâmplă să zici că... îmi ajung 7 bucle, sau „nu mai iau şi friendurile, e o lungime uşoara/scurtă”... noi am ratat două topuri, şi uite câ în loc de 4, te trezeşti în gradu 5, fără bucle.