Perrons de Valorcine

Altitudine: 2674m
Dificultate: PD
Foto: Pe Picasa.

Perrons de Vallorcine e o creasta bine conturată la granita dintre Franţa si Elveţia. Deşi nu sunt munţi foarte înalţi, vederea e superbă, având sub nas aproape tot timpul Mont Blancul. Am parcurs doar o parte din creastă, coborând după punctul cel mai înalt (Grand Perron).

Cursa

Weekendul ăsta am hotărât să ne luam liber sâbătă, şi să mergem la munte doar duminică. Aveam nevoie de un pic de odihnă, că de vreo 6 săptămâni n-am ratat nici un weekend. Ne era dor de o zi în care să nu ne trezim la 4 sau 5AM! Ca atare, am ramas prin Lausanne şi am mers la baie (unul din cele două ţeluri ale mele pt. vara asta :)).

Duminica am revenit la normal, trezirea la 4:45AM, întâlnire cu cei din CAS la 5:30. E prima noastră cursă de alpinism cu clubul după cursul de iniţiere, şi am avut noroc să găsim loc la o cursă organizată de Eric, cel cu care am făcut ieşirea de la Aiguilles du Tour. Probabil n-a fost chiar aşa aglomerat, nefiind un patru-miar (că majoritatea se iau după altitudine când îşi aleg cursele, dar asta e o altă poveste).

Pe jumătate adormiţi, am ajuns cu bine la barajul Emosson unde am lăsat maşina şi am pornit în traseu pe la 7:30. După vreo jumătate de oră am ne-am oprit şi am organizat corzile: 3 corzi de câte doi, noi mergem la mijloc, eu cap. În faţă va merge Eric, care cunoaşte traseul, şi e cel mai experimentat. În spate vine Katie, cu Jean.

Urcăm destul de bine, nu avem nevoie de crampoane pentru culoarul care ne scoate aproape în creastă. Mergem în coardă scurtă, şi îmi ia ceva timp să ma obişnuiesc. Mă tot gândesc cum aş putea reţine o cădere, mi se pare ca în pasajele mai delicate am nevoie şi de mâna în care ţin buclele de coardă, şi deci la ce folos... Mă uit atent la cei din faţă, la Eric si Helen, şi încerc să fac ce face şi el. Încep să ma obişnuiesc, iar o data ajunşi pe creastă devine chiar plăcut. Am multă încredere acum, Mălina merge foarte bine oricum şi nu îmi dă emoţii, dar încep să cred ca aş putea chiar reţine o aluneare :))

Facem o mică pauză chiar la intrarea pe traseu, luăm o gustare şi întâlnim un ghid cu clientul său (singura coardă pe care am întâlnit-o toată ziua). Ne uităm fascinaţi la masivul Mont Blanc, încercăm să ne dăm seama ce vedem: Mont Blanc, Dent du Géant, Aiguille Verte, Argentière... O luăm din loc şi creasta începe să devină interesantă. Pasajele mai dificile le trecem în coardă mai lungă, eu înaintez câţiva metri, apoi asigur după câte un colţ de stâncă. Primul pasaj de căţărare mai interesant nu e deloc expus, aşa ca merge bine, după vreo 8-10m filez şi vine şi Mălina. E un exerciţiu foarte bun, creasta asta parcă e o şcoală.. progresiv, devine tot mai impresionantă, curând avem vidul aproape şi în stânga, şi în dreapta. Paşii mai dificili îi asigurăm cu chingi şi bucle (nu foarte multe).. devine tot mai aerian. Punctul culminant e o bârnă, în faţa căreia întreb mirat: o ocolesc prin stânga, sau prin dreapta? Raspunsul e simplu: Pe deasupra! Urmează câţiva paşi de echilibristică, încerc să nu merg în patru labe, nu ştiu dacă am reuşit, dar nici drept ca bradul n-am fost. Cei 40-50m din dreapta şi stânga scuză ineleganţa. Trece repede, din păcate nu prea există locuri de unde pot asigura comod, o conving pe Mălina ca e mai uşor decât pare (chiar e) şi continuam.

Ajungem curând la punctul culminant, n-am scos un timp chiar rău, ţinând cont şi de faptul ca suntem 6. Ne felicităm şi pornim la vale.

Coborârea

Partea ce mai urâtă urmează, trebuie să descăţărăm o porţiune până ajungem la cele 3 rapeluri. E primul moment în care mă simt nesigur, dar asta e, ne asumăm riscul. Primul rapel e destul de scurt şi comod, pierdem cam mult timp însă, am impresia că unii din colegii de cursă nu sunt foarte "à l'aise" cu rapelurile. Al doilea rapel e urât, 50 de metri şi descentrat, mă chinui mult să nu o iau la vale spre dreapta, unde m-ar conduce faţa. În plus corzile sunt cam groase, de-abia alunec, dar în fine, ajung jos. Mălina ajunge un pic cam la dreapta, face o traversare pe picioare asigurată de rapel, şi ajunge la noi. Un al treilea rapel ne lasă în breşa de unde ar continua în mod normal cursa. Tot aici ar începe şi dificultăţile, dar noi coborâm. Mi-ar fi plăcut mult să continuăm, dar facem ce face tot grupul şi după ce mâncăm ce avem prin rucsaci o luăm la vale într-un culoar interesant.

Se pare că n-am luat-o chiar pe unde trebuie, avem câteva pasaje scabroase, o mulţime de pietre care o iau la vale, şi din loc în loc petice de iarbă. Încercăm să folosim pioletul, merge destul de bine pe iarbă, dar porţiunile de descăţărat sunt un coşmar, pioletul de agaţă peste tot, nu săt bine nici pe spate, nici pe ham... probabil e prea lung. Teoria mea despre prima oară când cumperi un echipament de munte e confirmată: abia a doua oară când cumperi ceva ştii cu adevărat ce vrei, ce-ţi place şi ce nu... indiferent câte sfaturi competente ai primit prima oară.

Încep să devin nerabdător, când văd o momâie şi anunţ mândru ca trebuie să o luam mai la dreapta. Într-adevăr, momâia anunţă ultimul rapel, şi de aici încolo drumul devine mult mai prietenos. Păcat că rapelul trebuie făcut în pitoane, dar le consolidăm cu un friend (bine că nu l-am cărat degeaba) pentru cei are coboară primii. Eric e ultimul şi recupereaza friendul, pitoanele se dovedesc bune şi suntem toţi jos.

După câteva ture prin neve-uri ajungem la potecă, de unde o luam rapid spre baraj depăşind câţiva drumeţi. La lac cei mai temerari (Eric şi Jean) fac o baie binemeritată, cei mai pudici (adica eu) îşi înmoaie doar picioarele... Urmează berea de la restaurant (şi alte gustări), pe urmă drumul spre casă.. Eric ne invită la un apéro la el acasă, unde suntem plăcut impresionaţi de vederea incredibilă spre lac şi Dent d'Oche.

Concluzii

O cursă excelentă, ne-a dat încredere, şi cred ca e foarte aproape de idealul nostru de alpinism. Aş vrea să mai fac o cursă PD înainte de a încerca ceva AD, deşi saptamâna viitoare vom face deja Allalinhorn pe o rută AD (dar e mai mult zăpadă/gheaţă). Am observat efectul benefic al curselor de munte asupra psihicului la căţărat: evoluând ore în şir fără asigurare, cu hăuri mari la stânga şi la dreapta (desigur, uşor ca dificultate), escalada în teren amenajat pare mult mai simpatică! Nu mai mi-e frică la paşii mai dificili, sau între spituri mai îndepărtate... iar sapt. trecută am reuşit 2 6a la vedere, cap... ceea ce nu mi s-a prea întâmplat până acum -- când urcam un 6a cap era deja eveniment. :)