Aiguilles de Baulmes

Vremea ne-a stricat planurile măreţe şi weekendul ăsta, aşa ca în loc de Allalinhorn am făcut o scurtă creastă în Jura, Aiguilles de Baulmes.

Din păcate am uitat aparatul foto, aşa că deocamdată nu avem poze. Sper să primesc un link de la Patricia, care a făcut ceva poze.

Pe scurt, cursa

Mult spus cursă, Aiguilles de Baulmes e o creastă 3b, parcursă într-o ora şi un sfert. Am fost două corzi, eu cu Mălina şi Patricia cu Stefano. Noi am mers primii, lăsând pentru ei asigurări mobile. Din când în când ne regrupam pentru a primi înapoi bucle şi chingi. În porţiunile mai dificile am găsit câte un spit, şi chiar dacă nu e dificil, au fost şi câteva emoţii (căţărând în bocanci). Partea mai dificilă e la început, iar când devine cu adevărat expus, dificultâţile au trecut. E un foarte bun antrenament pentru haute montagne, itinerarul e uşor de găsit, dar te pune un pic la treabă, mai ales dacă nu vrei să faci toţi paşii expuşi. De exemplu, aproape de final creasta devine aproape plată, lată de vreo 50cm, cu un perete vertical în stânga neted pe câţiva zeci de metri... Chiar şi cu o asigurare în apropiere, nu aş fi vrut sa fac un pas greşit acolo... dacă trebuia sa urc ultimii metri sa revin în creastă, nu cred ca aş fi reuşit.. părea cam 6b-6c; aşa ca am trecut cei câţiva metri mai prin dreapta. O bună ocazie de a reflecta la diferenţa dintre dificultate şi risc... Pasajul nu era dificil, dar era riscant. :)

Perrons de Valorcine

Altitudine: 2674m
Dificultate: PD
Foto: Pe Picasa.

Perrons de Vallorcine e o creasta bine conturată la granita dintre Franţa si Elveţia. Deşi nu sunt munţi foarte înalţi, vederea e superbă, având sub nas aproape tot timpul Mont Blancul. Am parcurs doar o parte din creastă, coborând după punctul cel mai înalt (Grand Perron).

Cursa

Weekendul ăsta am hotărât să ne luam liber sâbătă, şi să mergem la munte doar duminică. Aveam nevoie de un pic de odihnă, că de vreo 6 săptămâni n-am ratat nici un weekend. Ne era dor de o zi în care să nu ne trezim la 4 sau 5AM! Ca atare, am ramas prin Lausanne şi am mers la baie (unul din cele două ţeluri ale mele pt. vara asta :)).

Duminica am revenit la normal, trezirea la 4:45AM, întâlnire cu cei din CAS la 5:30. E prima noastră cursă de alpinism cu clubul după cursul de iniţiere, şi am avut noroc să găsim loc la o cursă organizată de Eric, cel cu care am făcut ieşirea de la Aiguilles du Tour. Probabil n-a fost chiar aşa aglomerat, nefiind un patru-miar (că majoritatea se iau după altitudine când îşi aleg cursele, dar asta e o altă poveste).

Pe jumătate adormiţi, am ajuns cu bine la barajul Emosson unde am lăsat maşina şi am pornit în traseu pe la 7:30. După vreo jumătate de oră am ne-am oprit şi am organizat corzile: 3 corzi de câte doi, noi mergem la mijloc, eu cap. În faţă va merge Eric, care cunoaşte traseul, şi e cel mai experimentat. În spate vine Katie, cu Jean.

Urcăm destul de bine, nu avem nevoie de crampoane pentru culoarul care ne scoate aproape în creastă. Mergem în coardă scurtă, şi îmi ia ceva timp să ma obişnuiesc. Mă tot gândesc cum aş putea reţine o cădere, mi se pare ca în pasajele mai delicate am nevoie şi de mâna în care ţin buclele de coardă, şi deci la ce folos... Mă uit atent la cei din faţă, la Eric si Helen, şi încerc să fac ce face şi el. Încep să ma obişnuiesc, iar o data ajunşi pe creastă devine chiar plăcut. Am multă încredere acum, Mălina merge foarte bine oricum şi nu îmi dă emoţii, dar încep să cred ca aş putea chiar reţine o aluneare :))

Facem o mică pauză chiar la intrarea pe traseu, luăm o gustare şi întâlnim un ghid cu clientul său (singura coardă pe care am întâlnit-o toată ziua). Ne uităm fascinaţi la masivul Mont Blanc, încercăm să ne dăm seama ce vedem: Mont Blanc, Dent du Géant, Aiguille Verte, Argentière... O luăm din loc şi creasta începe să devină interesantă. Pasajele mai dificile le trecem în coardă mai lungă, eu înaintez câţiva metri, apoi asigur după câte un colţ de stâncă. Primul pasaj de căţărare mai interesant nu e deloc expus, aşa ca merge bine, după vreo 8-10m filez şi vine şi Mălina. E un exerciţiu foarte bun, creasta asta parcă e o şcoală.. progresiv, devine tot mai impresionantă, curând avem vidul aproape şi în stânga, şi în dreapta. Paşii mai dificili îi asigurăm cu chingi şi bucle (nu foarte multe).. devine tot mai aerian. Punctul culminant e o bârnă, în faţa căreia întreb mirat: o ocolesc prin stânga, sau prin dreapta? Raspunsul e simplu: Pe deasupra! Urmează câţiva paşi de echilibristică, încerc să nu merg în patru labe, nu ştiu dacă am reuşit, dar nici drept ca bradul n-am fost. Cei 40-50m din dreapta şi stânga scuză ineleganţa. Trece repede, din păcate nu prea există locuri de unde pot asigura comod, o conving pe Mălina ca e mai uşor decât pare (chiar e) şi continuam.

Ajungem curând la punctul culminant, n-am scos un timp chiar rău, ţinând cont şi de faptul ca suntem 6. Ne felicităm şi pornim la vale.

Coborârea

Partea ce mai urâtă urmează, trebuie să descăţărăm o porţiune până ajungem la cele 3 rapeluri. E primul moment în care mă simt nesigur, dar asta e, ne asumăm riscul. Primul rapel e destul de scurt şi comod, pierdem cam mult timp însă, am impresia că unii din colegii de cursă nu sunt foarte "à l'aise" cu rapelurile. Al doilea rapel e urât, 50 de metri şi descentrat, mă chinui mult să nu o iau la vale spre dreapta, unde m-ar conduce faţa. În plus corzile sunt cam groase, de-abia alunec, dar în fine, ajung jos. Mălina ajunge un pic cam la dreapta, face o traversare pe picioare asigurată de rapel, şi ajunge la noi. Un al treilea rapel ne lasă în breşa de unde ar continua în mod normal cursa. Tot aici ar începe şi dificultăţile, dar noi coborâm. Mi-ar fi plăcut mult să continuăm, dar facem ce face tot grupul şi după ce mâncăm ce avem prin rucsaci o luăm la vale într-un culoar interesant.

Se pare că n-am luat-o chiar pe unde trebuie, avem câteva pasaje scabroase, o mulţime de pietre care o iau la vale, şi din loc în loc petice de iarbă. Încercăm să folosim pioletul, merge destul de bine pe iarbă, dar porţiunile de descăţărat sunt un coşmar, pioletul de agaţă peste tot, nu săt bine nici pe spate, nici pe ham... probabil e prea lung. Teoria mea despre prima oară când cumperi un echipament de munte e confirmată: abia a doua oară când cumperi ceva ştii cu adevărat ce vrei, ce-ţi place şi ce nu... indiferent câte sfaturi competente ai primit prima oară.

Încep să devin nerabdător, când văd o momâie şi anunţ mândru ca trebuie să o luam mai la dreapta. Într-adevăr, momâia anunţă ultimul rapel, şi de aici încolo drumul devine mult mai prietenos. Păcat că rapelul trebuie făcut în pitoane, dar le consolidăm cu un friend (bine că nu l-am cărat degeaba) pentru cei are coboară primii. Eric e ultimul şi recupereaza friendul, pitoanele se dovedesc bune şi suntem toţi jos.

După câteva ture prin neve-uri ajungem la potecă, de unde o luam rapid spre baraj depăşind câţiva drumeţi. La lac cei mai temerari (Eric şi Jean) fac o baie binemeritată, cei mai pudici (adica eu) îşi înmoaie doar picioarele... Urmează berea de la restaurant (şi alte gustări), pe urmă drumul spre casă.. Eric ne invită la un apéro la el acasă, unde suntem plăcut impresionaţi de vederea incredibilă spre lac şi Dent d'Oche.

Concluzii

O cursă excelentă, ne-a dat încredere, şi cred ca e foarte aproape de idealul nostru de alpinism. Aş vrea să mai fac o cursă PD înainte de a încerca ceva AD, deşi saptamâna viitoare vom face deja Allalinhorn pe o rută AD (dar e mai mult zăpadă/gheaţă). Am observat efectul benefic al curselor de munte asupra psihicului la căţărat: evoluând ore în şir fără asigurare, cu hăuri mari la stânga şi la dreapta (desigur, uşor ca dificultate), escalada în teren amenajat pare mult mai simpatică! Nu mai mi-e frică la paşii mai dificili, sau între spituri mai îndepărtate... iar sapt. trecută am reuşit 2 6a la vedere, cap... ceea ce nu mi s-a prea întâmplat până acum -- când urcam un 6a cap era deja eveniment. :)

Pointe Sisyphe

Pointe Sisyphe o cursa F care se desfaşoară la picioarele unei feţe mitice din Alpi: Grandes Jorasses. Foto: Pe Picasa.

Approach

In weekendul trecut aveam de gând să facem doua curse în Alpii Bernoises, Moench şi Jungfrau, împreună cu Gec. Din păcate, a nins toată săptămâna trecută şi vremea bună era anunţată doar pentru sâmbătă, aşa că am decis să anulăm cursa: prea periculos. Ca să nu rămânem acasă, am căutat repede alternative, şi după câteva telefoane am reuşit să găsim locuri în refugiul Leschaux. Pointe Sisyphe e o cursă pe gheţar, care se desfăşoră într-un cadru grandios, la picioarele miticei feţe nordice a Grandes Jorasses! Eram foarte incântaţi de ideea de a vedea pentru prima oară câteva din locurile despre care am citit atât, aşa că am pornit cu un moral foarte ridicat.

Încă de când am coborât din tren la Montenvers, am rămas cu gura căscată. Drept în faţa noastră se ridicau Les Drus. Abia acum am realizat imensitatea lor, şi ce realizare nemaipomenită a fost ascensiunea lor. I-am privit cu admiraţie, cum probabil au facut-o şi Bonatti sau Destivelle cândva. Din păcate, Bonatti pillar s-a prăbuşit în 2003, iar în locul lui a rămas o imensă pată gri deschis.. pe unde anul ăsta a fost deschisă o nouă rută de doi ghizi din Chamonix.

Drumul spre refugiul Leschaux trece pe gheţarul Mer de Glace, loc preferat de ghizi pentru cursurile de iniţiere. Accesul e destul de dificil, trebuie să coborâm vreo 200m, mai mult de jumătate pe scări metalice. Ajungem cu bine şi o luăm în sus, gheţarul e destul de plat şi descoeprit aşa că înaintăm repede, fără crampoane sau coardă.

Încet, încet ni se arată şi alte minunăţii ale masivului, lăsăm în dreapta Dent du Géant, poate o dată o să-l vedem şi de foarte aproape, trecem o morenă ingrată şi cam incomodă, continuăm pe gheţarul Leschaux şi incepem să vedem tot mai bine imensa faţă nordică a Grandes Jorasses.

Ajungem cu bine la refugiu, unde ne întâmpină ”cabaniera”, o tânără de 29 de ani... Refugiul e foarte mic, lipit de un balcon în perete, 20 de locuri se găsesc cu greu, şi doar dacă rucsacii sunt lăsaţi afară. A fost cel mai frumos şi îngrijit refugiu în care am fost până astăzi, se vede că e ţinut de o femeie! Am mâncat pe terasă, privind uimiţi Grandes Jorasses toată seara, fără a ne sătura (de privit). Interiorul e la înălţimea decorului, cu priciuri de lemn, decoraţii pe mese, şi lumânări seara. Aproape câ mi-am dorit o furtună care să ne ţină acolo vreo 2 zile :-).

Un exemplu

În timp ce ne servea cina, cabaniera (sună aşa ciudat, că Leschaux e departe de a fi o cabană..) ne-a spus că era îngrijorată din pricina cuiva care rezervase loc la refugiu şi încă nu ajunsese. Îl vazusem cu toţii mai devreme undeva pe drum, pe o potecă mai mult via ferrata decât drum. Ocupaţi să mâncam, nu observăm că ajutorarea ei a plecat deja şi cam într-o oră se întoarce conducându-l şi cărându-i rucscacul pe ultimele scări metalice. Omul avea probabil în jur de 60 de ani. Nu îşi pierduse simţul umorului, deşi se vedea că e cam obosit. M-a impresionat modul discret şi natural cu care gazda l-a întâmpinat. Oare în câte locuri din lume se duce cabanierul să ajute şi să ia ruscacul unui montaniard întârziat? Şi nu din faţa cabanei, ci la o oră distaţă!

Concluzie: vizitaţi refugiul Leschaux! Găzduire extraordinara, cadru impresionant, şi cel mai important -- nu e o uzină cu sute de turişti. Poate cei care merg pe Mont Blanc vor face un ocol de-o zi şi pe-aici. Merită.

Cursa

Ne-am trezit pe la 4 AM ca să constatăm ca plouă. Nu se putea mai rău, dar cum prognoza era bună pentru dimineaţă, cu furtuni anunţate seara, ne-am zis să plecăm oricum. Problema cea mai mare era traversarea unei zone foarte crevasate, pentru care era absolut necesar ca zăpada să fie bine ingheţată. Bineînţeles, fiind cer acoperit majoritatea nopţii, nu aveam speranţe prea mari dar am încercat.

De pe la 2700m zăpada şi-a făcut apariţia, ne-am legat în coardă şi am continuat. Aşa cum ne temeam, zăpada era foarte moale. Am trecut totuşi de zona crevasată şi am mai continuat un pic. Norii se adunau şi se răsfirau, dar nici vorbă de vreme bună. Cerul spre vest era foarte acoperit, nori negri anunţau ca dupaamiza începe mai devreme astăzi. Zăpada era tot mai mare, am întâlnit şi nişte urme de avalanşe, avansam tot mai greu, aşa ca nu după multă vreme am hotărât să ne întoarcem. Cele două corzi de după noi au făcut cale întoarsă o data cu noi, iar cei din faţă s-au întors şi ei un pic mai târziu.

Un pic dezamăgiţi, am ajuns în jur de 9:00 în dreptul refugiului, ne-am dezechipat şi am pornit la vale. Nu după mult timp s-a declanşat şi furtuna, aşa ca ne-am felicitat cu toţii pentru decizia de a ne intoarce mai devreme. Udaţi bine de tot, am ajuns după mai bine de 3 ore în staţia de la Montenvers. O mulţime de oameni coborau spre gheţar în ciuda vremii sub-optime, pentru a face exerciţii de salvare/iniţiere mers pe gheţar. Bineînţeles, erau cu ghizi, şi presupun ca oamenii nu vroiau sa rateze un client doar pentru ca nu era soare :).

La urcare am întâlnit un grup care urca scările folosindu-se de asigurarile de via ferrata. Cum nu existau cabluri de asigurare, treceau carabinele de câte o treaptă, aşa la fiecare pas puneau şi scoteau câte o carabină... Evident, le-a luat o grămadă de timp. Din fericire am putut lua al doilea rând de scări, profitând de un moment în care nu cobora nimeni.

Concluzii

În final, a fost un weekend fain. Chiar daca nu am reuşit să facem cursa propusă, am făcut cunoştinţă (de departe) cu două din marile vârfuri ale Alpilor, Les Drus şi Grandes Jorasses. Am ramas din nou impresionat de măreţia masivului Mont Blanc.. e atât de diferit de restul alpilor! Oriunde întorci privirea sunt pereţi impunători de granit, cu vârfuri ascuţite (nu degeaba se numesc aiguilles). Mont Blancul, cu ruta lui normală şi domoală e mai degrabă o excepţie în masiv! Sper să revenim cât mai curând.

Aiguille d'Orny

Altitudine: 3150m Dificultate: D (5a+) Foto: Pe Picasa

Planul

Deja de două săptămâni ochisem acest vârf bine definit din spatele cabanei Orny, de fapt din weekendul cu ultima parte a cursului CAS. Atunci nu am putut să-l facem din cauză că nu luasem pantofii de căţărat, iar ruta părea un pic riscantâ în bocanci. O coardă l-a facut totuşi, pe ruta classique sud. Noi am ales să mergem pe La Moquette, o ruta mai nouă şi mai bine asigurată, chiar daca tehnic mai dificilă.

Prima zi

În prima zi am urcat până la cabană, unde am ajuns pe la prânz. Am îmbucat ceva şi am plecat spre falezele din apropiere, pentru un prim contact cu roca. Eram deja nerabdător să încerc friendurile şi nucile pe care le luasem de curând. Ştiam ca traseele sunt bine echipate, aşa ca era doar de antrenament, dar mai ştiam şi că pentru a doua zi s-ar putea să fie nevoie de 1-2 frienduri, deşi în principiu ruta era bine echipată.

A fost excelent, roca e magnifică, granit aspru, aproape portocaliu, cu o aderenţă fenomenală. Am urcat vreo 4-5 lungimi, până când nu am mai gasit urmatorul top. În descrierea ce-o aveam scria că ar trebui sa mai existe vreo 6 lungimi, dar când colo, am găsit doar ceva spituri rarefiate, la 7-8 metri, pe teren uşor.. coarda era pe terminate, şi nici urmă de top. Colac peste pupăză, am ales ca lungimea asta să o fac în bocanci, să fie mai alpin... Ce naiba să fac? Eram într-o poziţie incomodă, expus, dar aproape de spit.. am mai urcat 2 metri, nimic în zare: dădeam într-o creastă (pe urmă mi-am dat seama ca ducea spre Aiguille d'Arpette). După câteva minute bune de tensiune, am ales să descaţăr ultimii metri, să recuperez ultima buclă şi sa cobor până la spitul de dedesubt, unde era suficient loc sa pot improviza un releu. Mălina a vrut neaparat să urce şi ea, aşa ca am consolidat unicul spit cu un friend :) şi am filat-o. Au urmat apoi 3 rapeluri şi am fost jos, just in time pentru cină.

Patricia şi Stefano s-au distrat şi ei in şcoala de escalada, pentru Stefano a fost primul traseu cap, şi primul rapel din viaţa lui. Nu e rău pentru o dupamiază.

La Moquette

După cină am discutat un pic cu cabanierul (care e de fapt ghid montan, el echipând majoritatea traseelor din zonă împreună cu soţia sa, inclusiv ruta pe care vroiam s-o facem) care ne-a indicat pe unde e cel mai bine să coborâm maine. Ne-a încurajat un pic (La Moquette? c'est faciiile!), apoi ne-am dus la culcare. Micul dejun la 7:00AM. Patricia şi Stefano au ales să facă Aiguille du Tour, ce făcusem noi weekendul trecut, fiindcă Patricia încă resimţea dureri la incheietura mâinii, deci o ruta de 8 lungimi nu o tenta deloc. Ne-am înţeles ca a doua zi să ne vedem la cabana în jur de 13:00, dar să ne aşteptăm acolo unii pe alţii orice s-ar întâmpla (se anunţau furtuni pe după-amiază).

Dimineaţa am alungat ultimele emoţii şi am plecat în jur de 7:30, fiind prima coardă în traseu. Am găsit un pic cam greu intrarea, am urcat prea devreme la perete şi ne-am chinuit prin zăpada semi îngheţată. Bineinţeles că nu aveam la noi crampoane sau piolet, dar asta e altă poveste. Primele lungimi au mers bine, am urcat cap schimbat. Un pic stresaţi de timp, nu am prea avut timp de poze, şi urmăream norii din depărtare.

A treia lungime mi-a revenit, grad 5a+, cea mai tare din traseu, alături de a opta. Am urcat destul de repede, după care am ajuns la o traversare paralelă cu creasta, uşoară dar foarte expusă... ultimul spit era la mama dracului, vreo 6-7 metri în dreapta, o cădere e de neconceput. Pendulul m-ar lipi de peretele lateral ca marca de scrisoare. Din fericire găsesc repede o fisură şi pun un friend, mă liniştesc şi urc. Pasul abia acum începe, e o surpriză pentru mine sa dau de teren vertical, mi se pare surplombant. Nu vad pe unde sa contiui, până la urma stau un pic în coardă şi gasesc ruta. Traversez pe cealaltă faţă, unde peretele nu mai e vertical, găsesc următorul spit şi continui. Uf, a trecut, şi mă grabesc mai departe. Devine prea uşor, aşa că asigur in top şi plec mai departe, fără să realizez, întrebându-mă unde naiba o fi topul. Se gată şi buclele, aşa ca sunt nevoit să regrupez din nou într-un spit şi o nucă (colţii din jur se mişcă toţi, iar fisura e prea mică pentru friendul pe care il mai am). Echipamentul e nou nouţ, sunt destul de liniştit, ştiu că Mălina n-o să pice, şi aştept să vină. Rucscaul o incomodează dar trece repede de pas, găseşte topul şi mă anunţă că am orbul găinii. Vine sus şi îmi pasează rucsacul, continuă ea cap.

Restul e fără emoţii până la o creasta unde trebuie traversat spre turnul final, nu prea sunt asigurări, dar dificultatea e undeva pe la gradul II. Mă filează Mălina la mână, continuăm. Deja se văd două corzi în spate, dar încă sunt departe.

Lungimea a şaptea, 4b mi se pare cea mai frumoasă. Un 4b chamoniard, un pic fizic, cu prize mari dar nu prea multe, verticale, foi dezlipite de perete.. superb. Următoarea, penultima lungime, o face Mălina, cu gândul sa mă lase pe mine în ultima cap, fiind din nou 5a+. Din fericire (zic eu acuma) ratează din nou topul, urcă mai departe şi decide să improvizeze un releu în perete. De data asta e mult mai periculos, locul e expus şi practic stă atârnată complet în spit. Urc repede, şi dau de releu, ascuns mult în stânga rutei, într-un şemineu. Decid sa mă opresc acolo şi o conving pe Mălina sa continue, oricum 5a e mult sub nivelul ei. Se decide că da, şi urcă foarte frumos un sistem de şeminee, chiar dacă nu mai are bucle şi ultimul spit îl asigură într-o carabă cu filet. Urlă de bucurie, „relais! vachée!”, ştiu că e în top şi mai trebe să urc doar eu. Nu e o lungime uşoară, mai ales cu un rucsac în spate, mă mai încurc în şeminee, urc cât pot la opoziţie, ajung şi eu sus... un pic nervos şi obosit. Da' ce bine e!!

Nu mă bucur prea mult, că deja se înghesuie peste noi capul de coardă de la urmatorii, care având coardă dublă a sărit peste ultimul releu şi a ajuns deja la noi... Eh, asta e, instalez rapelul un pic cam supărat, şi o iau la vale. Coborârea nu e chiar floare la ureche, trebuie să găsim un culoar mai puţin abrupt (din cele 3 sau 4) şi să o luăm pe-acolo. În final ne-au prins din urma cei doi italieni şi ne-am luat după ei, au găsit un culoar acceptabil şi incurajaţi de momâia de lângă am luat-o şi noi în jos.

Facts: 8 lungimi, 4h 40min de escalada propriu-zisă, 1h coborârea. Satisfacţie maximă, e cel mai dificil traseu făcut până acum, într-un cadru magnific. E un bun început de sezon, ne dă încredere şi cred că în sfârşit am fost amândoi fericiţi (Mălina fiind mai atrasă de escalada sportivă decât de alpinism).

La cabană ne aşteptau deja de vreo oră Patricia şi Stefano... au fost foarte de treabă. Ne-au mai aşteptat 30 de minute să pregătim rucsacii şi să băgăm ceva în gură (eram rupţi de foame, n-am mancat nimic în traseu, doar am baut ceai). La coborâre ne-a prins un pic ploaia şi ceva grindină, dar s-a oprit repede, aşa că am luat-o ca un semn de rămas bun.

Concluzii

Chiar dacă a mers bine în mare, am învăţat că tot timpul capul de coardă trebuie să ia tot materialul la el! Pare evident, dar când te încrezi prea tare în topo, se întâmplă să zici că... îmi ajung 7 bucle, sau „nu mai iau şi friendurile, e o lungime uşoara/scurtă”... noi am ratat două topuri, şi uite câ în loc de 4, te trezeşti în gradu 5, fără bucle.