Cu cortul în Binntal

Weekendul trecut am facut o tură de 2 zile in regiunea Binntal. Am fost 11 oameni, 6 corturi, o adevărată expediție, după cum s-a exprimat Răzvan. Obișnuitul link către picasa.



Am plecat cam târziu, așa că am pus cortul ceva mai sus decat aveam de gând, imediat după ce am trecut de Albrunpass, in jur de 2300m altitudine. A fost prima ieșire cu cortul pe anul ăsta, și am avut ocazia să încerc noul meu reșou MSR, pe care am dat o mică avere.



Seara a fost excelentă, ne-am holbat la stele, am terminat toată băutura (stabilisem ca fiecare din participanți să aducă o bautură specifică din țara sa -- țuica mea a avut mare succes la polonezi) și am discutat despre probabilitatea de a exista viață pe alte planete. Rock on!

Highlightul celei de-a doua zile a fost baia din lacul Devero, la 2000m. Excelentă senzație de hipotermie, dupa câteva ore bune prin soare! De altfel, satisfacția se citește pe fețele noastre, nu-i așa?



Ce a urmat a fost cea mai dură urcare din weekend, foarte susținută, peste 500m de denivelare, în soare puternic. Fiind un pic în urmă față de orar, am decis să o luăm pe o scurtătură, prin pasul Crampiolo.



Idee bună în sine, dar care ne-a secat de puteri, așa că primii care au ajuns la mașini au venit să îi culeaga pe cei care s-au oprit la drumul asfaltat.

Per total o tură faină, mai ales pentru că am fost un grup mare, am stat la cort (cel mai probabil, încălcând ceva regulamente) și toată lumea a fost bine dispusă. Restul de poze, pe picasa.

6 dintr-o lovitură!

Nu credeam că se va mai intâmpla, dar am ieșit la prima tură de altitudine de vara asta: și încă ce tură: Pollux si traversarea est-vest a Breithorn-urilor, in total 6 varfuri peste 4000m.

Foto: Picasa și pozele lui Patrick.

Prima zi: Despre aclimatizare

Din Lausanne am plecat la 6:20.. De cand cu concediul, m-am obișnuit să mă trezesc devreme, așa că nu am luat-o în tragic. Ieșirea e organizată de CAS, și e o ieșire fără mașini (ecolo). Atâta doar că la ora 6 dimineața nu circulă încă autobuzele, deci la gară merg cu un taxi. Drumul până la Zermatt dureză cam trei ore, timp în care colegii mei de tura socializează. Eu profit pentru a recupera puțin din somn.

Ajunși la Zermatt, o luăm repede la picior către telecabină. E deja 9 dimineata, stațiunea se dezmorțește, vremea e superba si Cervinul ne dă binețe.



Primii 2000m de denivelare pozitivă îi parcurgem în timp record, la ora 10 fiind deja pe Kleine Matterhorn, la 3900m deasupra mării. De aici însă nu mai avem telecabină, așa ca ne echipăm și pornim către primul obiectiv al weekendului, Pollux. Facem puțin slalom printre schiori, ieșim de pe pistele de schi și lăsăm în stânga Breithorn-ul turistic, cu furnicuțele care il asaltează deja.



Cu o seară înainte mă întrebam dacă o să imi facă plăcere tura asta, sau e doar un reflex, o obișnuință de a merge la munte. Pe măsura ce ne îndepărtăm de mulțime, mă întreb ce a fost in capul meu când m-am îndoit de asemenea ture. Desigur, asta e fericirea în stare pură! Nu îmi doresc sa fiu în nici o altă parte, totul e așa cum trebuie să fie.

Ne apropiem de Pollux, și o dată cu panta mai abruptă și aerul rarefiat încep să se strecoare primele îndoieli. Deși încerc, fericirea în stare pură se diluează, si în locul ei apare cârcoteala. Suntem în coardă, deci trebuie să țin ritmul cu Alex, cel din față. El este aclimatizat. Eu vin după 2 saptămâni de concediu si câteva luni de derivă, cu o viață cel puțin dezordonată... Îi spun o dată să o ia mai încet, dar în momentul în care incepem porțiunea de creastă cu cățărat ușor, uită și din nou accelerează. Încep să simt tot mai tare altitudinea, cred ca-mi voi scuipa afară inima care mi-e deja în gât și se zbate aiurea. Când suntem pe vârf, nu mai am decât un singur dor, să mă așez. E bine, primul obiectiv atins, un vârf frumos și pe care avem privilegiul de a fi singuri. Ne felicităm pentru primul patru-miar al weekendului.

Coborârea începe cam deodata cu primele semne ale migrenei. Tot cam atunci mă gândesc la cine m-o fi pus sa urc aici, direct la 4000m în prima ieșire din sezon. Coborârea nu e scabroasă dar nici ușoara, pietrele se mișcă la tot pasul, zăpada e moale și alunecoasă. Suflul e in regulă, nu mai gîfîi, dar încep sa simt mușchii. Ma dor, și încep sa mă gândesc la vechea Dacie din facultate, pe care mi-o imaginez mergând in 3 cilindri. Așa mă simt și eu: sigur asta trebuie sa fie, nu e destul oxigen ca ”motoarele” sa funcționeze, de-aia mă dor mușchii.

Ajungem cu bine la refugiul „des Guides d'Ayas”, unde primesc o primă aspirină. Refugiul e foarte frumos, și nu foarte jos. 3400m, deci dimineață nu vom avea prea mult de urcat până pe creastă. Cabanierii sunt tare de treabă, ne anunță ca vom primi cina la 7:30 și putem alege la felul 1 între paste și supă. La asemenea altitudine e mare lucru să poți alege ceva, de obicei e meniul fix.

În așteptarea cinei luăm câte un ceai, și.. diavolul ne-a pus.. câte o bere. Durerea mea de cap se accentuează, între timp si alții se plâng de mici dureri de cap. Mă întind un pic înainte de cină, bineînțeles ca nu pot dormi. E clar. Altitudinea își face de cap cu mine, e prima oară când e atât de sever.

La cină discutăm despre planul de a doua zi: e o zi lungă, avem de urcat pe Roccia Nera, după care urmăm creasta la aprox. 4000m non/stop până la Breithorn, urcând pe parcurs încă 5 vârfuri peste 4000m. Apoi coborât la Kl Matterhorn, si luat telecabina până în sat. Toate acestea începând cu 4 dimineața. :)

Incă 5

Am impresia ca nu am adormit nici un minut toată noaptea. Ceasul sună, și mă „trezesc” fără nici un efort. Că doar nu dormeam. Durerea de cap e și mai puternică, și mă gandesc pe rand la edem cerebral și apoi meningită. La micul dejun vreau sa renunț și să cobor, dar ma las convins și mai înghit 2 aspirine. Alex, cel mai experimentat și totodata medic ma convinge.

Plecam într-un ritm ceva mai incet decât ieri, și mă simt tot mai bine. Răsăritul e spectaculos, parca aerul e tot mai plin și durerea de cap dispare complet pe nesimțite. Sunt foarte atent ca la fiecare oprire să beau 2-3 pahare de ceai, și mă oblig să mușc din batonul energetic rămas de acum 2 ani de pe Mont Blanc. Lichidul e esențial pentru o aclimatizare ușoara, și ieri nu am băut suficient. Azi nu mai fac aceeași greșeală. Urcușul e lung si plicticos în prima parte, dar o dată ajunși pe Roccia Nera ma simt in forma. Ceilalți sunt bine și ei, ne bucurăm. Ne așteaptă o tura minunată, creasta e dantelată, frumoasă. Vedem si porțiunea cea mai dificilă, unde vom cățăra în colțari :).



Primii pași pe creastă sunt un pic nesiguri, încă nu m-am obișnuit cu hăul din stânga și dreapta dar curând ajungem la primul rapel. Pierdem cam mult timp, mai urcăm un vârf și ajungem și la al doilea. Urmează locul din care putem să ne retragem, înainte de a porni pe porțiunea de cățărat. Decidem să continuam, toți ne simțim bine. Jean-Marc pare cam obosit, și eu ma simt un pic, dar ne trage ața. Pornim. Curând aflăm ca meteosuisse nu greșesc niciodată, și norii anunțați, la fel ca și vantul puternic, își fac apariția.



Ce urmează e „pure joy” pentru mine, cățărare ușoara într-un decor de vis. Chiar și ceața își are rolul ei, și vidul peste care trebuie sa calc din când în când e necesar și el. Dintr-o data, nu mai mă simt încet, fac pereche bună cu Alex, și ne oprim de câteva ori să îi așteptăm pe ceilalți. Excalmăm de cateva ori amândoi, de fain ce ne simțim. Suntem complet singuri pe creastă, dar curând ajungem din urmă o coardă de englezi. Sunt cam lenți și ne strică ritmul, dar nu avem ce face. Nu peste mult timp ajungem pe ultimul vârf al turei, Breithorn-ul turistic. Vremea tot mai rea se pare că nu a speriat prea multă lume, fiindca suntem brusc în mijlocul mulțimii.



Ce urmează e doar o coborâre rapidă și dezechiparea într-un decor hibernal. Vantul sulfă tot mai tare și începe să ningă. Am avut un timing foarte bun, prindem telecabina înainte de potop. În Zermatt bem o bere și ne suim în tren, toți fericiți. Cea mai frumoasă tură tocmai s-a încheiat.

Bouldering in Cresciano

Bouldering in Cresciano

Ca sa fugim de vremea rea, am decis sa dam o tura in Ticino, la bouldering. Nu prea stiam eu cu ce se mananca chestia asta, dar Simon si Gabi m-au convins ca e fain, si cum nu aveam nici un motiv sa stau pe-acasa, vineri seara ne-am urcat in masina.

Cresciano e un satuc de langa Bellinzona unde e unul din cele mai tari locuri de bouldering din Elvetia. O gramada de bolovani, intr-o padure de castani. Toamna trebuie sa fie excelent, dar nici in toiul iernii (ma rog, 1 martie nu mai e chiar toiu iernii) nu e rau. Am catarat la tricou, si ne-am prajit la soare.



Am reusit ceva boulder de 5+ pana in 6a+. Dificultatea e totusi altceva fata de escalada sportiva, probabil nu as trece nici un pasaj de 6a de bouldering daca as catara cap. Dar e foooaaarte fain. Ma gandesc sa-mi iau un crashpad. Singura problema e ca am ramas fara piele pe degete. Probabil ca nu voi mai avea amprente la stanga urmatoarele 2-3 saptamani. Uite si poza care sta marturie:
Cateva poze mai faine (restul pe picasa):

Ski de tura (Kroenten, 3108m)

Planu de-acasă

Ca să nu rămân pe-acasă şi weekendul ăsta, am hotărât sa merg la o tură de ski împreuna cu Simon. Avea el o idee, să urcăm pe Kronten, pe o rută prin Leutschach huette care traverseaza două pasuri înainte de a ajunge pe vârf. Suna destul de challenging, mai ales că urma să facem tura într-o singură zi, ne-având cum să urmcăm în seara dinainte la cabană. Totalul era undeva la 1600m de denivelare pozitivă, şi vreo 7 ore de mers. Destul de mult, dar făcubil.

Măreşte harta

..socoteala din târg

Totul merge bine până la cabana: la ora 8:00 am luat prima telecabina spre Arnisee, de unde am ajuns la cabană puţin mai repede decât timpul dat in ghid (vreo 2 1/2 ore). Am luat o mică pauză de ciocolată şi ceai, ne-am tras puţin sufletul şi ne-am refăcut psihic după pasajele mai calde: primul a fost un podeţ fără parapeţi, pe care era loc exact de doua schiuri, in varful piramidei de zăpadă de vreun metru. Al doilea a fost un pasaj de vreo 10 metri pe o potecă foarte ingustă, cu un perete de vreo 30m aproape vertical la stâga. Fiind pe schiuri, am reusit sa trec relativ uşor, dar Simon a trebuit sa îşi dea jos rachetele.



Continuăm urcuşul. Vreme superbă, singurul zgomot pe care-l auzim e cel făcut de zăpada de sub schiuri. Suntem complet singuri, pentru prima oară după multă vreme simt cu adevărat ca sunt la munte, în natură. Îmi reglez respiraţia, regăsesc ritmul de astă vară, totul e magnific. Urmele ne duc spre primul pas, de fapt un culoar destul de îngust, care ajunge la 30 de grade inclinaţie. Zăpada e perfectă, powder di powder.

La un moment dat urmele o iau la stânga, dar nu acolo vrem noi să mergem. Facem înca o pauză, mâncăm ceva mai consistent şi astepăm un cuplu pe care îi vedem în depărtare. Ei continuă pe urmele făcute, dar noi rămânem fermi pe poziţie (mai mult datorită lui Simon decât mie).

Primul pas

Ne mobilizăm, eu pornesc înainte. Simon, cu rachetele lui, nu poate bate urme, şi e bucuros sa le strice pe ale mele. Încep primele conversions, pe la a treia îmi intru în mână (primele pe sezonul ăsta!) şi panta (destul de abruptă) rămâne în spate. Ajungem în col, unde un vânt destul de serios ne taie puţin elanul. Dar după câteva secunde vedem ceva ce ne taie respiraţia mai tare decât vantul: la capătul celor 200m pe care îi avem de coborât, sunt două avalanşe de vânt, plecate exact de pe versantul pe care continuă traseul nostru. Par proaspete, soarele bate exact spre ele, şi mai e ceva zăpada mai sus de linia taiată parcă cu bisturiul... Nu sună bine.

Gradul de risc anunţat e doar 2, si la fel a fost şi în ultimele două zile, dar avalanşele alea nu sunt mai vechi de o zi (asta vom vedea abia cand suntem jos). Ne sfătuim un pic, decidem sa coborâm un pic, câte unul, şi la cel mai mic semn de întrebare să ne întoarcem. Imi dau jos focile, Simon îşi pune board-ul şi e rândul lui sa meargă înainte.

Zăpada e incredibilă, 60cm de powder. Panta e de 48 de grade (conform ghidului), cam mult pentru nivelul meu de schi, aşa că aştept cu nelinişte rândul meu. Totul pare ok, Simon îmi face semn de 150m mai jos. A coborat cam repede, semn ca nici el nu e prea liniştit, dar zarurile au fost aruncate. Plec.

Primele viraje le fac cu frică, şi pic 50m mai jos. Mă uit în sus, zăpada e nemişcată. Ce bine. O iau la vale, îmi intru în ritm, carvez, S-urile vin unul după altul, senzaţia e nemaipomenită. N-am mai încercat aşa ceva. Ne regrupăm pe urmele primei avalanşe, si decidem pe unde vom continua. Pentru cateva minute, ne relaxam şi privim înapoi... panta de 48 de grade pare un perete, pe care sunt 2 urme paralele. Superb.

Urcuşul reloaded

Simon, pe rachete, urcă direct prin urmele avalanşei, eu pe schiuri am dificultăţi, şi îmi fac o trasă la stânga, pe o pantă ce pare inofensivă. Vantul bate nu foarte tare, dar continuu, şi deşi panta e sub 30 de grade, nu ma simt prea bine până nu ajung pe platoul de deasupra liniei de unde au plecat cele două avalanşe. Încep să simt oboseala, am făcut deja peste 1200m de denivelare, şi se simte altitudinea. În pas am fost la vreo 2500 de metri, acum trebuie sa fim pe la 2300m. Nu ne mai oprim, dar ne tragem sufletul la fiecare 3-4 paşi. Am pierdut suflul încercând să ies de pe terenul periculos cât mai repede, şi acum sufăr. Ma gândesc ca orice s-ar intampla, trebuie să ajungem la urmatorul pas, de unde putem coborî spre Kronten huette, unde în cel mai rău caz putem petrece noaptea. Doar nu ne va opri un amarât de lacăt. :) Şi recunosc: m-am gândit la elicopter. :)

Avem plumb în picioare, am urcat deja mai mult decât credeam, avem mai mult de +1500m la activ şi nu suntem nici măcar în al doilea pas. Trebuie să se fi strecurat o eroare undeva... Regăsim nişte urme care se pierd din loc în loc. E clar, vântul a bătut serios pe-aici. Ultimele conversiuni mă fac să îmi pierd răbdarea, şi pic la 30m sub pas. Ma ajută Simon să îmi dau jos un ski şi revin în picioare, şi 10 min mai târziu suntem în pas. Ultimii metri sunt cei mai grei, cu schiurile în braţe, pe o porţiune de rocă.

Pasul 2

E ora 16:00, suntem terminaţi fizic şi psihic. Hotărâm să nu urcam ulima sută de metri până pe vârf. E atât de aproape! În mod normal, aş alerga până acolo, dar acum ar trebui să lăsăm schiurile şi sa urcăm pe jos. E prea periculos, e abrupt, şi târziu. Şi aerul mai rarefiat, suntem la aproape 3000m.

Dau jos focile (sperând sa fie pentru ultima oară) şi le pun în rucsac, Simon e deja pe board. Ne înţelegem sa ne aşteptam, (de fapt să mă aştepte el pe mine, fiind mult mai rapid) şi o luăm la vale.

Iuhuuu.. zăpada e magnifică, excelentă, powder, imaculată, sunt fără cuvinte... sunt ceva urme, dar e loc în stânga şi dreapta, şi şerpuim fiecare câte o trasă. Coborâm peste 1000m in 15 minute, nu îmi revin. Suntem în continuare singuri, şi niciodata nu m-am simţit mai bine într-o tură de ski!

Dar vine şi momentul în care visul se transformă în coşmar: ajungem la Kronten huette, decidem să continuăm. Şi aici, în loc să coborâm în vale, urcăm!! Mai urcam vreo 200m, fiecare colină sper să fie ultima, şi moralul e la pământ. Terenul e înşelător, urca şi coboara lin, parca nu se mai termină. Fiecare pas e un efort, dar parcă dacă nu ma mai gandesc atâta, corpul merge înainte mai uşor. Încerc sa îmi deconectez creierul şi îmi promit să nu mai vin în viaţa mea la Kronten; mă consolez privind culorile apusului în urma unui avion pe cer.

Ajungem şi la locul de unde coborâm. Totalul de denivelare pozitiva trebuie sa fie peste 1800m Picioarele nu mă mai ascultă, şi coborârea e groaznică, prin pădure sau printre arbuşti. Cad de multe ori, din fericire evit contactul cu copacii. Mă enervez pe Simon, care pare născut pe board, şi care zboară printre copaci. Aproape împotriva firii, ajung jos fără nici un accident.

Urmează o bere aşteptând autobuzul, şi apoi drumul spre casă. Dintr-o dată oboseala din picioare devine dulce, şi ne revine buna dispoziţie. De-abia aştept ziua de luni, să mă odihnesc un pic. :)
(Restul pozelor, pe picasa)