Planu de-acasă
Ca să nu rămân pe-acasă şi weekendul ăsta, am hotărât sa merg la o tură de ski împreuna cu Simon. Avea el o idee, să urcăm pe Kronten, pe o rută prin Leutschach huette care traverseaza două pasuri înainte de a ajunge pe vârf. Suna destul de challenging, mai ales că urma să facem tura într-o singură zi, ne-având cum să urmcăm în seara dinainte la cabană. Totalul era undeva la 1600m de denivelare pozitivă, şi vreo 7 ore de mers. Destul de mult, dar făcubil.
Măreşte harta
..socoteala din târg
Totul merge bine până la cabana: la ora 8:00 am luat prima telecabina spre Arnisee, de unde am ajuns la cabană puţin mai repede decât timpul dat in ghid (vreo 2 1/2 ore). Am luat o mică pauză de ciocolată şi ceai, ne-am tras puţin sufletul şi ne-am refăcut psihic după pasajele mai calde: primul a fost un podeţ fără parapeţi, pe care era loc exact de doua schiuri, in varful piramidei de zăpadă de vreun metru. Al doilea a fost un pasaj de vreo 10 metri pe o potecă foarte ingustă, cu un perete de vreo 30m aproape vertical la stâga. Fiind pe schiuri, am reusit sa trec relativ uşor, dar Simon a trebuit sa îşi dea jos rachetele.
Continuăm urcuşul. Vreme superbă, singurul zgomot pe care-l auzim e cel făcut de zăpada de sub schiuri. Suntem complet singuri, pentru prima oară după multă vreme simt cu adevărat ca sunt la munte, în natură. Îmi reglez respiraţia, regăsesc ritmul de astă vară, totul e magnific. Urmele ne duc spre primul pas, de fapt un culoar destul de îngust, care ajunge la 30 de grade inclinaţie. Zăpada e perfectă, powder di powder.
La un moment dat urmele o iau la stânga, dar nu acolo vrem noi să mergem. Facem înca o pauză, mâncăm ceva mai consistent şi astepăm un cuplu pe care îi vedem în depărtare. Ei continuă pe urmele făcute, dar noi rămânem fermi pe poziţie (mai mult datorită lui Simon decât mie).
Primul pas
Ne mobilizăm, eu pornesc înainte. Simon, cu rachetele lui, nu poate bate urme, şi e bucuros sa le strice pe ale mele. Încep primele conversions, pe la a treia îmi intru în mână (primele pe sezonul ăsta!) şi panta (destul de abruptă) rămâne în spate. Ajungem în col, unde un vânt destul de serios ne taie puţin elanul. Dar după câteva secunde vedem ceva ce ne taie respiraţia mai tare decât vantul: la capătul celor 200m pe care îi avem de coborât, sunt două avalanşe de vânt, plecate exact de pe versantul pe care continuă traseul nostru. Par proaspete, soarele bate exact spre ele, şi mai e ceva zăpada mai sus de linia taiată parcă cu bisturiul... Nu sună bine.
Gradul de risc anunţat e doar 2, si la fel a fost şi în ultimele două zile, dar avalanşele alea nu sunt mai vechi de o zi (asta vom vedea abia cand suntem jos). Ne sfătuim un pic, decidem sa coborâm un pic, câte unul, şi la cel mai mic semn de întrebare să ne întoarcem. Imi dau jos focile, Simon îşi pune board-ul şi e rândul lui sa meargă înainte.
Zăpada e incredibilă, 60cm de powder. Panta e de 48 de grade (conform ghidului), cam mult pentru nivelul meu de schi, aşa că aştept cu nelinişte rândul meu. Totul pare ok, Simon îmi face semn de 150m mai jos. A coborat cam repede, semn ca nici el nu e prea liniştit, dar zarurile au fost aruncate. Plec.
Primele viraje le fac cu frică, şi pic 50m mai jos. Mă uit în sus, zăpada e nemişcată. Ce bine. O iau la vale, îmi intru în ritm, carvez, S-urile vin unul după altul, senzaţia e nemaipomenită. N-am mai încercat aşa ceva. Ne regrupăm pe urmele primei avalanşe, si decidem pe unde vom continua. Pentru cateva minute, ne relaxam şi privim înapoi... panta de 48 de grade pare un perete, pe care sunt 2 urme paralele. Superb.
Urcuşul reloaded
Simon, pe rachete, urcă direct prin urmele avalanşei, eu pe schiuri am dificultăţi, şi îmi fac o trasă la stânga, pe o pantă ce pare inofensivă. Vantul bate nu foarte tare, dar continuu, şi deşi panta e sub 30 de grade, nu ma simt prea bine până nu ajung pe platoul de deasupra liniei de unde au plecat cele două avalanşe. Încep să simt oboseala, am făcut deja peste 1200m de denivelare, şi se simte altitudinea. În pas am fost la vreo 2500 de metri, acum trebuie sa fim pe la 2300m. Nu ne mai oprim, dar ne tragem sufletul la fiecare 3-4 paşi. Am pierdut suflul încercând să ies de pe terenul periculos cât mai repede, şi acum sufăr. Ma gândesc ca orice s-ar intampla, trebuie să ajungem la urmatorul pas, de unde putem coborî spre Kronten huette, unde în cel mai rău caz putem petrece noaptea. Doar nu ne va opri un amarât de lacăt. :) Şi recunosc: m-am gândit la elicopter. :)
Avem plumb în picioare, am urcat deja mai mult decât credeam, avem mai mult de +1500m la activ şi nu suntem nici măcar în al doilea pas. Trebuie să se fi strecurat o eroare undeva... Regăsim nişte urme care se pierd din loc în loc. E clar, vântul a bătut serios pe-aici. Ultimele conversiuni mă fac să îmi pierd răbdarea, şi pic la 30m sub pas. Ma ajută Simon să îmi dau jos un ski şi revin în picioare, şi 10 min mai târziu suntem în pas. Ultimii metri sunt cei mai grei, cu schiurile în braţe, pe o porţiune de rocă.
Pasul 2
E ora 16:00, suntem terminaţi fizic şi psihic. Hotărâm să nu urcam ulima sută de metri până pe vârf. E atât de aproape! În mod normal, aş alerga până acolo, dar acum ar trebui să lăsăm schiurile şi sa urcăm pe jos. E prea periculos, e abrupt, şi târziu. Şi aerul mai rarefiat, suntem la aproape 3000m.
Dau jos focile (sperând sa fie pentru ultima oară) şi le pun în rucsac, Simon e deja pe board. Ne înţelegem sa ne aşteptam, (de fapt să mă aştepte el pe mine, fiind mult mai rapid) şi o luăm la vale.
Iuhuuu.. zăpada e magnifică, excelentă, powder, imaculată, sunt fără cuvinte... sunt ceva urme, dar e loc în stânga şi dreapta, şi şerpuim fiecare câte o trasă. Coborâm peste 1000m in 15 minute, nu îmi revin. Suntem în continuare singuri, şi niciodata nu m-am simţit mai bine într-o tură de ski!
Dar vine şi momentul în care visul se transformă în coşmar: ajungem la Kronten huette, decidem să continuăm. Şi aici, în loc să coborâm în vale, urcăm!! Mai urcam vreo 200m, fiecare colină sper să fie ultima, şi moralul e la pământ. Terenul e înşelător, urca şi coboara lin, parca nu se mai termină. Fiecare pas e un efort, dar parcă dacă nu ma mai gandesc atâta, corpul merge înainte mai uşor. Încerc sa îmi deconectez creierul şi îmi promit să nu mai vin în viaţa mea la Kronten; mă consolez privind culorile apusului în urma unui avion pe cer.
Ajungem şi la locul de unde coborâm. Totalul de denivelare pozitiva trebuie sa fie peste 1800m Picioarele nu mă mai ascultă, şi coborârea e groaznică, prin pădure sau printre arbuşti. Cad de multe ori, din fericire evit contactul cu copacii. Mă enervez pe Simon, care pare născut pe board, şi care zboară printre copaci. Aproape împotriva firii, ajung jos fără nici un accident.
Urmează o bere aşteptând autobuzul, şi apoi drumul spre casă. Dintr-o dată oboseala din picioare devine dulce, şi ne revine buna dispoziţie. De-abia aştept ziua de luni, să mă odihnesc un pic. :)
(Restul pozelor, pe picasa)
