vineri, 29 iunie 2007

Aiguilles du Tour

Weekendul trecut am fost la ultima parte a cursului de alpinism organizat de CAS. Punctul culminant a fost desigur cursa practică. Am ales să mergem pe Aiguilles du Tour, şi să facem ambele vârfuri, Nors şi Sud. Aiguilles du Tour Sud e cursa primordiala, hoarde întregi de debutanţi se înghesuie sa o facă. E aproape la fel de rău ca pe Mont Blanc. Vârful nordic e altă poveste, e un pic mai dificil si puţină lume urcă pe el (după cum se poate vedea din pozele din tură).

Altitudine: 3542m Cotaţie: PD+ Foto: Pe Picasa

Ruta

Prima zi



După ce am ajuns la cabană (adică pe la 12), am făcut câteva exerciţii pe zăpadă: alunecări şi opriri cu pioletul, releuri pe pioletul înfipt în zăpadă (abalakov) sau pe un corp mort (mai precis un blovan îngropat în zăpadă ), mers în coardă scurtă si blocat căderea partenerului. Partea asta a fost cea mai grea, ca am avut norocul să nimeresc în coardă cu un tip de 90kg, pe care abia la a patra încercare am reuşit să îl opresc. Pare atât de simplu, dar în realitate (cand nu ştii în ce moment cade celălalt), e foarte greu. Am observat că cel mai bine e ca la primul semn că a picat să ma las pe-o parte în zăpadă. Unii au făcut şi ceva escalada în bocanci de munte, apoi am urcat un culoar interesant. Zăpada era deja cam moale, şi în ultima parte, unde culoarul devenea aproape vertical, a fost cam cu emoţii.

Seara după cină am avut parte de o prezentare la retropriector :) ţinută de Nicola Beltraminelli. Scurt şi la obiect, am revizuit un pic diferitele moduri de a progresa în coardă:

  • coardă scurtă: minim de securitate, viteză maximă. Capul de coardă n-are voie să facă nici o greşală, traseul ar trebui să fie sub nivelul lui maxim. Procedeu folosit des de ghizii montani.

  • asigurări dinamice: mediu ca securitate, mediu ca viteză. Capul de coardă pune protecţii pe unde poate (cordeline, bucle, eventual nuci/frienduri), secundul le recuperează. Se înaintează simultan, păstrănd doua puncte de asigurare între participanţi

  • „tirer des longeurs”, maxim de securitate, minim de viteză. Procedeul clasic în escaladă, cu regrupări şi progresie alternativă.


La urmă, s-au format echipele pentru cursele de a doua zi, ne-am împărţit materialul şi ne-am dat întalnire a doua zi la micul dejun (4:00AM).

Cursa



Majoritatea cursei e pe gheţar, mai bine de 2 ore de approach până la baza culoarului de unde începe ascensiunea prorpiu zisă. Am admirat răsăritul en passant, în rest nimic deosebit. Gheţarul era bine acoperit cu zăpadă tare, şi destul de plat. Am trecut pe lângă Aiguille Purtscheller, o cursă pe care aş vrea sa o fac anul ăsta (a se remarca condiţional-optativul). E o escaladă pînă în gradul 5b, dar neechipată (sau foarte puţin echipată ). Trebuie sa mai fac câteva curse uşoare, în care să mă obişnuiesc un pic cu nuci şi frienduri.

Urcarea pe vârful nordic a fost destul de interesantă, prima lungime fiind şi cea mai grea. Am aşteptat destul de mult după alte corzi care erau înaintea noastră, aşa că am început sa îngheţ. În final am pornit şi eu, încercând să mă obişnuiesc cu escalada cu colţari în picioare. Mi s-a părut uşor, dar cred ca daca eram cap, altfel stăteau lucrurile. Din fericire, existau destule ţancuri pe după care se putea asigura cu sling-uri. După prima lungime am înaintat simultan, păstrând două puncte de asigurare între mine si cel dinainte. Singurele emoţii înainte de a ajunge pe vârf au fost date de o coardă care cobora pe lângă noi, dar am reuşit sa ne coordonam fără probleme.

Vârful a fost cam strâmt, de-abia am reuşit să ne semi-aşezăm, dar vederea e superbă. Am putut vedea deja aglomeraţia de pe vârful sudic, şi ne-am pregătit sufleteşte.

Coborârea n-a fost chiar atât de dificilă pe cât mă temeam (am dezescaladat tot ce am urcat), poate şi din cauză ca am fost foarte concentrat. Am plecat primul, şi sarcina mea era sa pun asigurări, pentru cei care coboară dupa bine (eram în continuare în coardă ). Celălalt vârf a fost mult mai uşor, am ajuns cu bine şi am plecat repede, făcând loc şi celorlalţi doritori. Măcar aici am avut pe cine ruga să ne facă o poză de grup :)

Cam asta a fost tot... cursul s-a încheiat, toată lumea fericită... Nu ştiu câte curse o sa mai fac cu CAS-ul, fiindcă majoritatea curselor sunt deja overbooked. E destul de greu să prinzi loc, trebuie sa fii pe fază chiar în ziua când e afişată lista de participare. De fapt nici atunci nu e sigur, fiindcă unii şefi de cursă o pun deja semi-completată cu prietenii lor. Să vedem, deseară merg la stamm şi văd dacă mai e vreun loc pentru ce mă interesează pe mine.

Mâine plecăm din nou la Orny, cu gândul sa facem Aiguille d'Orny, o cursă de escaladă. Fie La Moquette, fie La classique Sud, în funcţie de condiţii şi de cât echipament e în ele.

marți, 19 iunie 2007

Cursul de initiere pe ghetar (CAS)

Aşa cum am promis, scriu câteva cuvinte despre cursul de alpinism organizat de Club Alpin Suisse.

De ce?


Totul a început cu o cursa care mi s-a părut interesantă, in caietul de curse publicat de CAS: Eiger pe ruta Mittellegi. M-am gândit ca probabil şefu' de cursă n-o sa ia chiar pe oricine, şi cum Nicola Bertraminelli era atât şeful respectiv, cât şi organizatorul cursului de iniţiere în alpinism, mi-am zis ca asta e cea mai buna ocazie să ma fac remarcat :-P.

Am început cursele alpine anul trecut, având ca mai toţi debutanţii, ţelul de a ajunge pe Mont Blanc. Până la urmă the journey was more important than the destination, şi am facut 5-6 curse de dificultate crescândă, culminând cu Mont Blancul, la 1 septembrie (poze). Totuşi, cea mai faină mi s-a părut traversarea Weissmies-ului, poate fiindcă a fost şi primul nostru patru-miar, şi prima cursa importantă făcută doar de mine şi Mălina (de fapt, toate cursele de după le-am facut în doi).

Cursul


Cursul de iniţiere în alpinism e o chestie anuala organizată de Clubul Alpin Suisse (cred că toate secţiunile au aşa un curs în program). Secţiunea din Lausanne e f. mare (peste 3000 de membrii!), aşa că participarea a fost pe măsură: 60 de oameni. Cursul de împărţit în 4 module:

  • o seara în care ni s-a prezentat materialul. Au venit reprezentanţii unui magazin de specialitate. Punctul culminant: întrebare din public: cât costa echipamentul complet, luat de la zero? Raspuns: 10.000 de franci (vreo 7000 de euro).. dar se poate şi cu 5.000, şi mai închiriezi. Ei, se poate şi cu mult mai puţin... eu cred ca am luat în total chestii de maxim 3000 (dar n-am pus echipamentul de escalada, pe care îl aveam de dinainte) (fără nici un fel de asigurări mobile).


  • un weekend de escalada. Aici am fost împărţiţi în grupuri de 4 la doi monitori. Site-ul (St. Triphon) a fost împărţit în vreo 9 locaţii, şi am fost pipelined prin ele. Am învăţat ceva noduri, cum se asigură un releu neconsolidat, cum se instaleaza un main courante, cum se face un rapel... şi apoi am căţărat la greu. Cred ca fără partea de căţărat ne-am fi plictisit cam tare.


  • al doilea weekend, pe gheţar. Depsre el o sa scriu mai jos.


  • al treilea weekend, pe gheţar şi o cursă de final. Umrează weekendul următor.




Weekendul pe gheţar



Să încep cu ce e important: poze aici. În ultimul moment, a trebuit sa schimbam gheţarul (clasicul Moiry), din cauză că drumul era în lucru şi nu se putea urca... am aflat apoi motivul: se construiesc niste ţevi mai mari, să alimenteze tunurile de zăpadă... rahat.

Am ajuns aşadar pe gheţarul Mont Miné. În afară de view-ul superb spre Dent Blanche, nu e nimic remarcabil. Cel puţin nu în sensul bun: partea inferioară e complet acoperiă cu pietriş/noroi. Urcarea e un coşmar fără colţari (dar ne era şi milă de ei). În prima zi am urcat fara, şi am făcut nişte exerciţii de instalat releuri cu şuruburi de gheaţă, apoi am instalat nişte manşe pe un perete de gheaţă şi am facut un pic de escalada, apoi urcare pe coarda fixă. Am mai ţopăit printre crevase, să ne obisnuim. Am fost cam surprins că nu ne-am legat în coardă, dar cum gheţarul nu era acoperit cică era safe. E safe dacă nu eşti un pic idiot, ca mine, care la un moment dat am înţeles sa trec peste un pod de zăpadă, în loc de să sar peste el.. noroc chior, un picior a trecut prin pod, dar corpul a ramas deasupra şi am reuşit sa ajung uşor pe malul celălalt. Nu vreau sa ma gândesc ce se putea întâmpla (nu eram în coarda).

A doua zi am evoluat în coardă scurtă pe prima porţiune, după care am făcut exerciţii de extras oameni căzuţi în crevase. Mulfaj autrichien şi muflaj double. Primul e destul de uşor de făcut, dar victima trebuie să fie conştientă. Ideea e simplă: o dată oprita căderea, şi instalat un "releu" sigur, capatul liber de coarda se pliază si se trimite victimei, cu o carabină în bucla astfel formată. De al treilea capăt se trage. Toata filozofia este un nod autoblocant (prusik), ca între "trageri" să nu pierzi tot ce-ai câştigat. Dezavantajul e ca o singura persoana e cam greu să extragă victima singura. Pentru aia exista muflajul dublu.

La muflajul dublu ideea e să construieşti un fel de scripete, din prusice si carabine. Nu e chiar evident, iar fără un blocator cred ca e aproape imposibil (deşi ni s-a prezentat varianta fără, eu nu cred ca iese, sau oricum efortul e mult mai mare).

Am mai facut si nişte escalada pe gheaţă (de data asta pe un perete surplombant), şi cateva "lunules" sau abalakov. E foarte util când trebuie să faci un rapel şi nu vrei să laşi material în urma: cu un şurub de gheaţă se dau două găuri la 60 de grade, care se întâlnesc. Prin ele se trece o cordelină şi iaca amarajul. (Da, cordelina rămâne). Am mai vazut si tehnica de "vis ejectable", o treabă pe care n-o recomand decât în cazuri disperate: se leagă o cordelină de şurubul de gheaţă, şi pe masura ce şurubul intră în gheată, cordelina se rulează în jurul lui. Evident, şurubul n-o să mai intre de tot, iar coarda se trece pe dupa şurubul parţial introdus, si cordelina se leagă de coarda... La urma, când se trage coarda, cordelina deşurubuează si extrage şurubul de gheaţă... Am vazut, şi funcţionează... dar nu cred că voi aplica tehnica prea curând. Sper.

luni, 18 iunie 2007

Blog de munte (romanian)

Blogul meu de munte



M-am decis ca anul ăsta sa scriu aici pe unde am umblat la munte. Până acum am trimis mail-uri la unul sau altul, care ştiam ca sunt interesaţi, dar acum m-am decis sa pun la lucru blogul. Nu stiu dacă o sa găsiţi ceva util pe-aici, dar macar nişte poze din cand în când promit sa pun.



Pozele din turele de anii trecuţi sunt in pagina mea de web sau pe picassa. Enjoy!




Prima tura (estivală..) de anul ăsta a fost un weekend cu cortul la Lac Derborence. Am gasit o grămadă de zăpadă încă, si urme infricoşătoare de avalanşe. De-atunci, mai nimic spectaculos, dar weekendul ăsta am fost la partea a 3-a din cursul de iniţiere in alpinism ţinut de Clubul Alpin Suisse. Mai multe în posul următor, care sper sa fie mai detaliat.