luni, 17 septembrie 2007

Mönch (4107m)


Altitudine: 4107m
Dificultate: PD (+?) ruta
Poze: Picasa

După o pauză de mai bine de o lună, am reuşit sa ajug din nou la munte. De data asta fără Mălina, pentru prima oară într-o cursă de haute-montagne. A fost mai greu decât mă aşteptam, dar o experienţă bună. Moench pe ruta normală e o tură uşoara, fără mari dificultăţi tehnice, dar destul de periculoasă. Ultima porţiune de creastă este foarte abruptă, practic o cădere acolo s-ar opri câteva sute de metri mai jos, cel mai probabil în rimaye (dar muchia propriu-zisă e suficient de lată ca sa nu ai emoţii).

Jungfraujoch



Unul din motivele pentru care Moench este considerat aşa uşor ("unul din cei mai uşori patru-miari") este accesul din vale: trenul te lasă la Jungfraujoch, staţia de tren la cea mai mare altitudine din Europa, la peste 3500m. Staţia este impresionantă, în mare e în subteran, cu câteva ieşiri spre gheţar sau platforme de belvedere. Bineînţeles, în zilele cu vreme bună e foarte aglomerat. View-ul e magnific, după părerea mea mult mai frumos decât la Kleine Matterhorn sau Gornergrat (Zermatt).

Am ieşit cu puhoiul de lume pe gheţar, nu înainte de a juca o mică obligata (în bocanci şi cu rucsacii în spate, evident) la standul care anunţă Euro 2008. Am venit, am câştigat, am plecat (mai departe). Drumul până la cabana Monchsjohhuette traversează gheţarul, dar poteca e bătătorită cu ratracul, aşa ca nu e nevoie de echipament special. Împreună cu oamenii în pantofi de lac, am ajuns la cabana.

Primirea a fost decentă, şi pentru 9 franci am luat 1.5 l de ceai, în aşteptarea răului de altitudine. Fiind prima oara anul ăsta când dormeam la peste 3600m mă aşteptam la ce e mai rău, dar n-a fost să fie! N-am avut nici un fel de probleme, iar a doua zi chiar alergam cele două etaje ale cabanei :).

Kurt Hefti şi Everestul



Cina am luat-o împreună cu Kurt şi ai săi doi prieteni din Nepal. Întamplător, am stat la aceeaşi masă. A fost o întâlnire foarte faină, am aflat o mulţime de lucruri despre Everest (reuşiseră vârful anul ăsta). Unul din cei doi sherpa urcase vârful de 6 ori deja! Am discutat despre munte, dar mai ales despre Himalaya şi expediţiile de-acolo. Era prima oară când vorbeam cu un om care fusese în Himalaya, aşa ca au apărut multe întrebări. Am aflat ca pe Everest e ”ca în Alpi”, adica aglomerat (a apreciat că în zilele frumoase, sunt 200 de oameni care ajung pe vârf, pe cele două rute). Am aflat că majoritatea folosesc oxigen, chiar şi în timpul nopţii (ei au început să-l folosească de la 7500m). Am mai aflat că există ghizi, şi companii care organizeaza (pentru câteva zeci de mii de dolari) absolut totul. Şi ca încet, încet, devine o afacere profitabilă. Dar cel mai mult m-a frapat răspunsul la întrebarea ”would you go there again?” ”no, I don't think so...”. I se pare prea comercial, prea multă lume, prea mulţi bani, prea puţini alpinişti.

Cei doi sherpa nu vorbeau prea mult, deşi ştiau engleză foarte bine (probabil e felul lor de-a fi, sau poate noi am fost prea gălăgioşi şi am pus prea multe întrebări), dar am reuşit să aflăm totuşi câte ceva despre viaţa lor, si în general a tinerilor din Nepal. Practic, asta e singura lor şansă de a câştiga bani buni, aşa ca toţi tinerii care sunt capabili fizic, încearcă să devină sherpa. Concurenţa e mare, în fiecare an sunt multi sherpa buni care rămân fără angajamente. Probabil de-aia nici nu mai câştigă atât de bine, pentru o expediţie primind în jur de 2000 de dolari. Şi cum o expediţie dureaza cam 2 luni, aştia sunt şi singurii bani dintr-un an! (iar restul până la 40.000 de dolari, ghiceşte fiecare unde se duc..). Pentru cei curioşi, biroul de ghizi pe care l-au angajat ei este Himalaya Experience iar pentru cei foarte curioşi, un Google search dupa Russel Brice, patron şi ghid, scoate la iveală lucruri şi mai interesante (de exemplu pe mountverest.net).

Până la urma am trecut la tort (era ziua lui Maciej) şi apoi i-am lăsat să mearga la culcare, ei având o cursă lungă ziua următoare (Jungfrau), urmând să se trezească la 4:00AM.

N-am mai stat mult nici noi, şi am trecut la programul de odihnă. Ruta pe Moench e suficient de scurtă ca să nu plecam prea devreme, aşa că am decis sa luam micul dejun la 7:00AM, şi sa urcam pe lumină. Am dormit suficient de bine, având în vedere altitudinea, şi emoţiile ştiind ca urma sa mă leg în coardă cu Sarunas şi Ivance (mai puţin experimentaţi, iar Sharki are vreo 30kg mai mult ca mine :)).


Cursa



Ruta normală pe Moench urmează o creastă, la început mai lată şi fara probleme deosebite, apoi continuă cu 2-3 secţiuni care alternează zăpada şi roca, devenind din ce în ce mai îngustă. Per total, mi se pare o cursă foarte frumoasă şi de dificultate medie, mă aşteptam la ceva mai dificil. Ultima porţiune e şi singura cu adevărat periculoasă, dar şi cea mai specaculoasă. Am avut parte de o vreme magnifică, am văzut foarte bine munţii din Valais, inclusiv Matterhornul, gheţarul Aletsch (renumit pentru partea temrinală, dar care începe aici).

Cu excepţia unui pas de căţărare unde Ivance a avut ceva probleme, am mers bine. Nu a fost foarte aglomerat, şi cu excepţia unei singure corzi, ne-am înţeles întotdeauna la încrucişări. Culmea, corzile cele mai nesimţite sunt alea formate din bătrânei (care după ce te depăşesc călcându-te în picioare, ”uită” să răspundă la salut). Pe vârf am ajuns deodată cu doi tipi care au făcut o alta rută (am înţeles că era ”faţa nordică”, dar nu am găsit aşa o rută în ghid, şi nici nu veneau dinspre nord). Ultimii metri au fost foarte spectaculoşi, cei doi căţărând (nelegaţi în coardă) o pantă de zăpadă la peste 60%. Poate că ”faţa nordică” a devenit un fel de termen general pentru rute mai grele, chiar dacă nu e nici la nord, nici nu e chiar o faţă :)))

Chiar dacă nu am văzut faţa nordică a Eigerului decât din tren, a fost o cursă superbă. Am rămas cu dorinţa de a reveni pentru Jungfrau, o cursă mai dificilă şi mai lungă, poate la anul. Şi poate cu Mălina.