Ski de tura (Kroenten, 3108m)

Planu de-acasă

Ca să nu rămân pe-acasă şi weekendul ăsta, am hotărât sa merg la o tură de ski împreuna cu Simon. Avea el o idee, să urcăm pe Kronten, pe o rută prin Leutschach huette care traverseaza două pasuri înainte de a ajunge pe vârf. Suna destul de challenging, mai ales că urma să facem tura într-o singură zi, ne-având cum să urmcăm în seara dinainte la cabană. Totalul era undeva la 1600m de denivelare pozitivă, şi vreo 7 ore de mers. Destul de mult, dar făcubil.

Măreşte harta

..socoteala din târg

Totul merge bine până la cabana: la ora 8:00 am luat prima telecabina spre Arnisee, de unde am ajuns la cabană puţin mai repede decât timpul dat in ghid (vreo 2 1/2 ore). Am luat o mică pauză de ciocolată şi ceai, ne-am tras puţin sufletul şi ne-am refăcut psihic după pasajele mai calde: primul a fost un podeţ fără parapeţi, pe care era loc exact de doua schiuri, in varful piramidei de zăpadă de vreun metru. Al doilea a fost un pasaj de vreo 10 metri pe o potecă foarte ingustă, cu un perete de vreo 30m aproape vertical la stâga. Fiind pe schiuri, am reusit sa trec relativ uşor, dar Simon a trebuit sa îşi dea jos rachetele.



Continuăm urcuşul. Vreme superbă, singurul zgomot pe care-l auzim e cel făcut de zăpada de sub schiuri. Suntem complet singuri, pentru prima oară după multă vreme simt cu adevărat ca sunt la munte, în natură. Îmi reglez respiraţia, regăsesc ritmul de astă vară, totul e magnific. Urmele ne duc spre primul pas, de fapt un culoar destul de îngust, care ajunge la 30 de grade inclinaţie. Zăpada e perfectă, powder di powder.

La un moment dat urmele o iau la stânga, dar nu acolo vrem noi să mergem. Facem înca o pauză, mâncăm ceva mai consistent şi astepăm un cuplu pe care îi vedem în depărtare. Ei continuă pe urmele făcute, dar noi rămânem fermi pe poziţie (mai mult datorită lui Simon decât mie).

Primul pas

Ne mobilizăm, eu pornesc înainte. Simon, cu rachetele lui, nu poate bate urme, şi e bucuros sa le strice pe ale mele. Încep primele conversions, pe la a treia îmi intru în mână (primele pe sezonul ăsta!) şi panta (destul de abruptă) rămâne în spate. Ajungem în col, unde un vânt destul de serios ne taie puţin elanul. Dar după câteva secunde vedem ceva ce ne taie respiraţia mai tare decât vantul: la capătul celor 200m pe care îi avem de coborât, sunt două avalanşe de vânt, plecate exact de pe versantul pe care continuă traseul nostru. Par proaspete, soarele bate exact spre ele, şi mai e ceva zăpada mai sus de linia taiată parcă cu bisturiul... Nu sună bine.

Gradul de risc anunţat e doar 2, si la fel a fost şi în ultimele două zile, dar avalanşele alea nu sunt mai vechi de o zi (asta vom vedea abia cand suntem jos). Ne sfătuim un pic, decidem sa coborâm un pic, câte unul, şi la cel mai mic semn de întrebare să ne întoarcem. Imi dau jos focile, Simon îşi pune board-ul şi e rândul lui sa meargă înainte.

Zăpada e incredibilă, 60cm de powder. Panta e de 48 de grade (conform ghidului), cam mult pentru nivelul meu de schi, aşa că aştept cu nelinişte rândul meu. Totul pare ok, Simon îmi face semn de 150m mai jos. A coborat cam repede, semn ca nici el nu e prea liniştit, dar zarurile au fost aruncate. Plec.

Primele viraje le fac cu frică, şi pic 50m mai jos. Mă uit în sus, zăpada e nemişcată. Ce bine. O iau la vale, îmi intru în ritm, carvez, S-urile vin unul după altul, senzaţia e nemaipomenită. N-am mai încercat aşa ceva. Ne regrupăm pe urmele primei avalanşe, si decidem pe unde vom continua. Pentru cateva minute, ne relaxam şi privim înapoi... panta de 48 de grade pare un perete, pe care sunt 2 urme paralele. Superb.

Urcuşul reloaded

Simon, pe rachete, urcă direct prin urmele avalanşei, eu pe schiuri am dificultăţi, şi îmi fac o trasă la stânga, pe o pantă ce pare inofensivă. Vantul bate nu foarte tare, dar continuu, şi deşi panta e sub 30 de grade, nu ma simt prea bine până nu ajung pe platoul de deasupra liniei de unde au plecat cele două avalanşe. Încep să simt oboseala, am făcut deja peste 1200m de denivelare, şi se simte altitudinea. În pas am fost la vreo 2500 de metri, acum trebuie sa fim pe la 2300m. Nu ne mai oprim, dar ne tragem sufletul la fiecare 3-4 paşi. Am pierdut suflul încercând să ies de pe terenul periculos cât mai repede, şi acum sufăr. Ma gândesc ca orice s-ar intampla, trebuie să ajungem la urmatorul pas, de unde putem coborî spre Kronten huette, unde în cel mai rău caz putem petrece noaptea. Doar nu ne va opri un amarât de lacăt. :) Şi recunosc: m-am gândit la elicopter. :)

Avem plumb în picioare, am urcat deja mai mult decât credeam, avem mai mult de +1500m la activ şi nu suntem nici măcar în al doilea pas. Trebuie să se fi strecurat o eroare undeva... Regăsim nişte urme care se pierd din loc în loc. E clar, vântul a bătut serios pe-aici. Ultimele conversiuni mă fac să îmi pierd răbdarea, şi pic la 30m sub pas. Ma ajută Simon să îmi dau jos un ski şi revin în picioare, şi 10 min mai târziu suntem în pas. Ultimii metri sunt cei mai grei, cu schiurile în braţe, pe o porţiune de rocă.

Pasul 2

E ora 16:00, suntem terminaţi fizic şi psihic. Hotărâm să nu urcam ulima sută de metri până pe vârf. E atât de aproape! În mod normal, aş alerga până acolo, dar acum ar trebui să lăsăm schiurile şi sa urcăm pe jos. E prea periculos, e abrupt, şi târziu. Şi aerul mai rarefiat, suntem la aproape 3000m.

Dau jos focile (sperând sa fie pentru ultima oară) şi le pun în rucsac, Simon e deja pe board. Ne înţelegem sa ne aşteptam, (de fapt să mă aştepte el pe mine, fiind mult mai rapid) şi o luăm la vale.

Iuhuuu.. zăpada e magnifică, excelentă, powder, imaculată, sunt fără cuvinte... sunt ceva urme, dar e loc în stânga şi dreapta, şi şerpuim fiecare câte o trasă. Coborâm peste 1000m in 15 minute, nu îmi revin. Suntem în continuare singuri, şi niciodata nu m-am simţit mai bine într-o tură de ski!

Dar vine şi momentul în care visul se transformă în coşmar: ajungem la Kronten huette, decidem să continuăm. Şi aici, în loc să coborâm în vale, urcăm!! Mai urcam vreo 200m, fiecare colină sper să fie ultima, şi moralul e la pământ. Terenul e înşelător, urca şi coboara lin, parca nu se mai termină. Fiecare pas e un efort, dar parcă dacă nu ma mai gandesc atâta, corpul merge înainte mai uşor. Încerc sa îmi deconectez creierul şi îmi promit să nu mai vin în viaţa mea la Kronten; mă consolez privind culorile apusului în urma unui avion pe cer.

Ajungem şi la locul de unde coborâm. Totalul de denivelare pozitiva trebuie sa fie peste 1800m Picioarele nu mă mai ascultă, şi coborârea e groaznică, prin pădure sau printre arbuşti. Cad de multe ori, din fericire evit contactul cu copacii. Mă enervez pe Simon, care pare născut pe board, şi care zboară printre copaci. Aproape împotriva firii, ajung jos fără nici un accident.

Urmează o bere aşteptând autobuzul, şi apoi drumul spre casă. Dintr-o dată oboseala din picioare devine dulce, şi ne revine buna dispoziţie. De-abia aştept ziua de luni, să mă odihnesc un pic. :)
(Restul pozelor, pe picasa)

Mönch (4107m)

Altitudine: 4107m
Dificultate: PD (+?) ruta
Poze: Picasa

După o pauză de mai bine de o lună, am reuşit sa ajug din nou la munte. De data asta fără Mălina, pentru prima oară într-o cursă de haute-montagne. A fost mai greu decât mă aşteptam, dar o experienţă bună. Moench pe ruta normală e o tură uşoara, fără mari dificultăţi tehnice, dar destul de periculoasă. Ultima porţiune de creastă este foarte abruptă, practic o cădere acolo s-ar opri câteva sute de metri mai jos, cel mai probabil în rimaye (dar muchia propriu-zisă e suficient de lată ca sa nu ai emoţii).

Jungfraujoch

Unul din motivele pentru care Moench este considerat aşa uşor ("unul din cei mai uşori patru-miari") este accesul din vale: trenul te lasă la Jungfraujoch, staţia de tren la cea mai mare altitudine din Europa, la peste 3500m. Staţia este impresionantă, în mare e în subteran, cu câteva ieşiri spre gheţar sau platforme de belvedere. Bineînţeles, în zilele cu vreme bună e foarte aglomerat. View-ul e magnific, după părerea mea mult mai frumos decât la Kleine Matterhorn sau Gornergrat (Zermatt).

Am ieşit cu puhoiul de lume pe gheţar, nu înainte de a juca o mică obligata (în bocanci şi cu rucsacii în spate, evident) la standul care anunţă Euro 2008. Am venit, am câştigat, am plecat (mai departe). Drumul până la cabana Monchsjohhuette traversează gheţarul, dar poteca e bătătorită cu ratracul, aşa ca nu e nevoie de echipament special. Împreună cu oamenii în pantofi de lac, am ajuns la cabana.

Primirea a fost decentă, şi pentru 9 franci am luat 1.5 l de ceai, în aşteptarea răului de altitudine. Fiind prima oara anul ăsta când dormeam la peste 3600m mă aşteptam la ce e mai rău, dar n-a fost să fie! N-am avut nici un fel de probleme, iar a doua zi chiar alergam cele două etaje ale cabanei :).

Kurt Hefti şi Everestul

Cina am luat-o împreună cu Kurt şi ai săi doi prieteni din Nepal. Întamplător, am stat la aceeaşi masă. A fost o întâlnire foarte faină, am aflat o mulţime de lucruri despre Everest (reuşiseră vârful anul ăsta). Unul din cei doi sherpa urcase vârful de 6 ori deja! Am discutat despre munte, dar mai ales despre Himalaya şi expediţiile de-acolo. Era prima oară când vorbeam cu un om care fusese în Himalaya, aşa ca au apărut multe întrebări. Am aflat ca pe Everest e ”ca în Alpi”, adica aglomerat (a apreciat că în zilele frumoase, sunt 200 de oameni care ajung pe vârf, pe cele două rute). Am aflat că majoritatea folosesc oxigen, chiar şi în timpul nopţii (ei au început să-l folosească de la 7500m). Am mai aflat că există ghizi, şi companii care organizeaza (pentru câteva zeci de mii de dolari) absolut totul. Şi ca încet, încet, devine o afacere profitabilă. Dar cel mai mult m-a frapat răspunsul la întrebarea ”would you go there again?” ”no, I don't think so...”. I se pare prea comercial, prea multă lume, prea mulţi bani, prea puţini alpinişti.

Cei doi sherpa nu vorbeau prea mult, deşi ştiau engleză foarte bine (probabil e felul lor de-a fi, sau poate noi am fost prea gălăgioşi şi am pus prea multe întrebări), dar am reuşit să aflăm totuşi câte ceva despre viaţa lor, si în general a tinerilor din Nepal. Practic, asta e singura lor şansă de a câştiga bani buni, aşa ca toţi tinerii care sunt capabili fizic, încearcă să devină sherpa. Concurenţa e mare, în fiecare an sunt multi sherpa buni care rămân fără angajamente. Probabil de-aia nici nu mai câştigă atât de bine, pentru o expediţie primind în jur de 2000 de dolari. Şi cum o expediţie dureaza cam 2 luni, aştia sunt şi singurii bani dintr-un an! (iar restul până la 40.000 de dolari, ghiceşte fiecare unde se duc..). Pentru cei curioşi, biroul de ghizi pe care l-au angajat ei este Himalaya Experience iar pentru cei foarte curioşi, un Google search dupa Russel Brice, patron şi ghid, scoate la iveală lucruri şi mai interesante (de exemplu pe mountverest.net).

Până la urma am trecut la tort (era ziua lui Maciej) şi apoi i-am lăsat să mearga la culcare, ei având o cursă lungă ziua următoare (Jungfrau), urmând să se trezească la 4:00AM.

N-am mai stat mult nici noi, şi am trecut la programul de odihnă. Ruta pe Moench e suficient de scurtă ca să nu plecam prea devreme, aşa că am decis sa luam micul dejun la 7:00AM, şi sa urcam pe lumină. Am dormit suficient de bine, având în vedere altitudinea, şi emoţiile ştiind ca urma sa mă leg în coardă cu Sarunas şi Ivance (mai puţin experimentaţi, iar Sharki are vreo 30kg mai mult ca mine :)).

Cursa

Ruta normală pe Moench urmează o creastă, la început mai lată şi fara probleme deosebite, apoi continuă cu 2-3 secţiuni care alternează zăpada şi roca, devenind din ce în ce mai îngustă. Per total, mi se pare o cursă foarte frumoasă şi de dificultate medie, mă aşteptam la ceva mai dificil. Ultima porţiune e şi singura cu adevărat periculoasă, dar şi cea mai specaculoasă. Am avut parte de o vreme magnifică, am văzut foarte bine munţii din Valais, inclusiv Matterhornul, gheţarul Aletsch (renumit pentru partea temrinală, dar care începe aici).

Cu excepţia unui pas de căţărare unde Ivance a avut ceva probleme, am mers bine. Nu a fost foarte aglomerat, şi cu excepţia unei singure corzi, ne-am înţeles întotdeauna la încrucişări. Culmea, corzile cele mai nesimţite sunt alea formate din bătrânei (care după ce te depăşesc călcându-te în picioare, ”uită” să răspundă la salut). Pe vârf am ajuns deodată cu doi tipi care au făcut o alta rută (am înţeles că era ”faţa nordică”, dar nu am găsit aşa o rută în ghid, şi nici nu veneau dinspre nord). Ultimii metri au fost foarte spectaculoşi, cei doi căţărând (nelegaţi în coardă) o pantă de zăpadă la peste 60%. Poate că ”faţa nordică” a devenit un fel de termen general pentru rute mai grele, chiar dacă nu e nici la nord, nici nu e chiar o faţă :)))

Chiar dacă nu am văzut faţa nordică a Eigerului decât din tren, a fost o cursă superbă. Am rămas cu dorinţa de a reveni pentru Jungfrau, o cursă mai dificilă şi mai lungă, poate la anul. Şi poate cu Mălina.

Krontenhuette

Deja devine o tradiţie: am sărbătorit ziua Mălinei la munte. De data asta, în partea germană a Elveţiei, aproape de pasul Gotard: Krontenhutte. Am căţărat un traseu de 8 lungimi, maxim 5b+, cap schimbat. Frumos, decor impresionant, bine asigurat, fără mari probleme. Ne-a luat 4 ore şi ceva, am mers un pic mai încet decât credeam iniţial (speram sa facem 30min pe lungime). Foto pe picasa.

Allalinhorn, 4027m

Altitudine: 4027m



Dificultate: AD


Poze: Pe Picasa




Allalinhorn, unul din vârfurile pe care le-am ratat anul trecut, a fost una din cele mai faine ieşiri de anul ăsta. Cu siguranţă cea mai spectaculoasă ieşire din Alpii elveţieni! Ruta normală nu e deloc interesantă, uşoara şi aglomerată, mai ales din cauza metroului alpin care te urcă până la 3500m. Am ales să mergem pe ruta mai frumoasă si ceva mai dificilă, Hochlaubgrat. Majoritatea traseului urmează creasta, fără a deveni foarte dificil sau expus în vreun moment. Peisajul este însă superb, aproape sălbatic (dacă n-ar fi fost instalaţiile de ski care ne-au asigurat fondul sonor, ar fi fost ideal).

Britannia huette

Cabana Britannia a fost construită la începutul secolului de către clubul alpin britanic, şi cedată mai târziu clubului alpin elveţian. E aproape un hotel alpin, pe două etaje, dar care păstrează totuşi ceva din atmosfera de refugiu. Condiţiile sunt foarte bune, evident, şi am avut parte şi de un spectacol inedit.

Am fost uşor surprins de câtă lume era la cabană, fiind vineri. Cum duminică plecam la Ecoop, ne-am luat vineri dupămasa liber pentru a urca vârful sâmbătă, şi speram în sinea mea că va fi puţină lume. Ei, se pare ca mulţi alţii au gândit la fel, căci cabana a fost aproape plină. În final n-a fost deloc rău, am aşteptat destul de puţin după corzile din faţă.

Hochlaubgrat

Am pornit de dimineaţă, ora 4AM trezirea, plecarea la 4:45. Am ajuns printre primii pe gheţar, ştiam oarecum traseul dar ma bazam totuşi pe o "trasă". Nefiind prea multă zpăadă, nu erau nici urme, am luat-o oarecum drept şi am început traversarea spre creastă un pic mai devreme. Cei din faţă au luat-o mult spre dreapta, în apropierea morenei, ceea ce m-a făcut să nu mă iau după ei: credeam ca vor sa traverseze spre ruta normală. E foarte amuzant când unii se iau după ceilalţi crezând că merg în acelaşi loc, când de fapt primii poate au făcut o greşală... cam ca statul la coadă fără a ştii de ce. Cred că deja e clar că nu aveam de gând să ma iau după nimeni, ştiu eu mai bine ce e de făcut...:) Noroc că Mălina şi Patricia nu se iau nici ele după mine, chiar dacă sunt cap de coardă, şi ma conving că poate e mai bine să mergem mai prin dreapta. Mă las convins, mai ales ca drumul drept urca pieptiş o pantă cam abruptă, iar în felul ăsta am luat-o mai în diagonală.

Până la urmă mă despart de prima coardă şi ma apropiu de creastă, constatând cu mândrie ca toţi cei din urmă vin după mine. Consider din nou că am avut dreptate, primii merg pe ruta normală (ce lame!) şi mă felicit. Răsăritul ne găseşte aproape de joncţiunea cu creasta, e un răsărit magnific, culori incredibile şi o mare de nori sub noi! Prilej de câteva fotografii, şi pentru două corzi să ne depăşească. Voi regreta mai târziu, dar pe moment am preferat sa ne bucurăm ochii de ce nu mai văsum încă.

Continuarea e destul de monotonă, creasta nu e prea bine definită sau abruptă încă. Observ că primii nu au fost lame, ci au revenit spre creastă ocolind cu totul porţiunea abruptă (un ocol cam mare, după mine, dar gusturile nu se discută). Începem să simţim puţin altitudinea, dar merge mult mai bine decât mi-aş fi imaginat, şi devine din ce în ce mai interesant şi mai abrupt. Condiţiile sunt ideale, zăpada e numai bună, probabil dacă am fi întâlnit gheaţă s-ar fi justificat calificativul AD.

Ajungem în sfârşit la punctul "dificil", o porţiune de escalada de vreo 20 de metri, foarte aproape de vârf. Topo-ul zice gradul II. Spre exasperarea noastră, ambele corzi din faţă se pregătesc de releuri şi "tirat de lungimi"... îngheţăm un pic, bombănim, dar n-avem ce face. În sfârşit îmi vine rândul, decidem să înaintăm simultan, la coardă întinsă, dar eu să pun asigurări pe măsură ce urc. Fiind 3, e cel mai eficient. Escalada e mai mult decât plaisir, chiar şi cu crampoane în picioare. E asigurat exagerat de bine, mă aşteptam să găsesc 1-2 spituri, restul să pun eu, dar nu e necesar. Instalez o chingă doar de frustrare, să nu zic că le-am cărat degeaba... Ajungem cu bine sus, putem pleca mai departe. Englezii din faţă (probabil gâdilându-i musca prin căciulă), se oferă să ne facă poze în timp ce căţărăm.

Ajungem cu bine şi pe vârf, încă nu e foarte multă lume, dar ne sperie coloana de oameni care se apropie ameninţător pe ruta normală. Facem câteva poze, e absolut magnific, vedem Rimpfishhorn, cu un perete extraordinar şi o creastă pe care de-abia aştept sa o parcurc cândva, Strahlhorn, Matterhorn, si probabil alti zeci de patru-miari. Lanţul Mischabel se vede foarte bine, iar Dom des Mischabel pare aproape uşor :)

Vantul şi probabil lumina mă fac să lăcrimez vreo 5 minute, ochii mă ustură ca niciodata, nu mai pot să-i ţin deschişi... După ceva timp mă obişnuiesc, şi când pot să-i deschid din nou, mă văd înconjurat de o cohortă de alpinişti. Decidem sa coborâm cât mai repede, căci unii sunt barbari şi ne incalecă coarda, devine neplăcut. Facem câteva poze 20m mai jos, şi Patricia observă un grup care coboară, uitând un rucsac!! Fantastică scenă, bătrânelul în cauză e tare confuzat, Patricia îi explica de vreo 3 ori, după care se întoarce parcă împotriva voinţei lui... dar când mă vede că i-l aduc, pare brusc să-şi aducă aminte că e al lui şi pleacă bucuros.

Coborârea nu mai are nimic interesant, ne apropiem de pistele de ski şi auzim din ce în ce mai tare zgomotul făcut de T-uri şi metrou. E groaznic ce au putut face din săracul munte, e dezolant, instalaţii peste tot (se schiază încă, e doar 11AM), cabluri... Culmea ipocriziei însă, uitam pentru o oră de toate astea şi ne bucurăm de un prânz binemeritat în restaurant. Apoi coborâm, şi din telecabină (da, am încurajat şi noi industria... dar ne-am consolat cu faptul ca e doar la coborâre) am vazut dimensiunile dezastrului: gheţarul este tot plin de cabluri şi stâlpi, complet amenajat. Păcat, deşi înţeleg că e unul din puţinele locuri în care se poate schia în august.. parcă totuşi ar fi fost mai frumos fără.

Concluzii

A fost cea mai frumoasă cursă din Alpii elveţieni, fără îndoială. Mi s-a părut mai uşpară decât ma aşteptam, din cauza condiţiilor ideale, dar cadrul e magnific. Satisfacţia a fost totuşi mai mare pe Mont Blanc sau Weismiess (cea mai mare!), probabil mai mult din cauza emoţiilor. Sper ca următoarele curse să fie la fel de reuşite (şi duse la bun sfârşit cu aceeaşi siguranţă)! Urmează câteva săptămâni de pauză, ceva escaladă weekendul următor, apoi "condediu" cu părinţii în Ticino.

Aiguilles de Baulmes

Vremea ne-a stricat planurile măreţe şi weekendul ăsta, aşa ca în loc de Allalinhorn am făcut o scurtă creastă în Jura, Aiguilles de Baulmes.

Din păcate am uitat aparatul foto, aşa că deocamdată nu avem poze. Sper să primesc un link de la Patricia, care a făcut ceva poze.

Pe scurt, cursa

Mult spus cursă, Aiguilles de Baulmes e o creastă 3b, parcursă într-o ora şi un sfert. Am fost două corzi, eu cu Mălina şi Patricia cu Stefano. Noi am mers primii, lăsând pentru ei asigurări mobile. Din când în când ne regrupam pentru a primi înapoi bucle şi chingi. În porţiunile mai dificile am găsit câte un spit, şi chiar dacă nu e dificil, au fost şi câteva emoţii (căţărând în bocanci). Partea mai dificilă e la început, iar când devine cu adevărat expus, dificultâţile au trecut. E un foarte bun antrenament pentru haute montagne, itinerarul e uşor de găsit, dar te pune un pic la treabă, mai ales dacă nu vrei să faci toţi paşii expuşi. De exemplu, aproape de final creasta devine aproape plată, lată de vreo 50cm, cu un perete vertical în stânga neted pe câţiva zeci de metri... Chiar şi cu o asigurare în apropiere, nu aş fi vrut sa fac un pas greşit acolo... dacă trebuia sa urc ultimii metri sa revin în creastă, nu cred ca aş fi reuşit.. părea cam 6b-6c; aşa ca am trecut cei câţiva metri mai prin dreapta. O bună ocazie de a reflecta la diferenţa dintre dificultate şi risc... Pasajul nu era dificil, dar era riscant. :)

Perrons de Valorcine

Altitudine: 2674m
Dificultate: PD
Foto: Pe Picasa.

Perrons de Vallorcine e o creasta bine conturată la granita dintre Franţa si Elveţia. Deşi nu sunt munţi foarte înalţi, vederea e superbă, având sub nas aproape tot timpul Mont Blancul. Am parcurs doar o parte din creastă, coborând după punctul cel mai înalt (Grand Perron).

Cursa

Weekendul ăsta am hotărât să ne luam liber sâbătă, şi să mergem la munte doar duminică. Aveam nevoie de un pic de odihnă, că de vreo 6 săptămâni n-am ratat nici un weekend. Ne era dor de o zi în care să nu ne trezim la 4 sau 5AM! Ca atare, am ramas prin Lausanne şi am mers la baie (unul din cele două ţeluri ale mele pt. vara asta :)).

Duminica am revenit la normal, trezirea la 4:45AM, întâlnire cu cei din CAS la 5:30. E prima noastră cursă de alpinism cu clubul după cursul de iniţiere, şi am avut noroc să găsim loc la o cursă organizată de Eric, cel cu care am făcut ieşirea de la Aiguilles du Tour. Probabil n-a fost chiar aşa aglomerat, nefiind un patru-miar (că majoritatea se iau după altitudine când îşi aleg cursele, dar asta e o altă poveste).

Pe jumătate adormiţi, am ajuns cu bine la barajul Emosson unde am lăsat maşina şi am pornit în traseu pe la 7:30. După vreo jumătate de oră am ne-am oprit şi am organizat corzile: 3 corzi de câte doi, noi mergem la mijloc, eu cap. În faţă va merge Eric, care cunoaşte traseul, şi e cel mai experimentat. În spate vine Katie, cu Jean.

Urcăm destul de bine, nu avem nevoie de crampoane pentru culoarul care ne scoate aproape în creastă. Mergem în coardă scurtă, şi îmi ia ceva timp să ma obişnuiesc. Mă tot gândesc cum aş putea reţine o cădere, mi se pare ca în pasajele mai delicate am nevoie şi de mâna în care ţin buclele de coardă, şi deci la ce folos... Mă uit atent la cei din faţă, la Eric si Helen, şi încerc să fac ce face şi el. Încep să ma obişnuiesc, iar o data ajunşi pe creastă devine chiar plăcut. Am multă încredere acum, Mălina merge foarte bine oricum şi nu îmi dă emoţii, dar încep să cred ca aş putea chiar reţine o aluneare :))

Facem o mică pauză chiar la intrarea pe traseu, luăm o gustare şi întâlnim un ghid cu clientul său (singura coardă pe care am întâlnit-o toată ziua). Ne uităm fascinaţi la masivul Mont Blanc, încercăm să ne dăm seama ce vedem: Mont Blanc, Dent du Géant, Aiguille Verte, Argentière... O luăm din loc şi creasta începe să devină interesantă. Pasajele mai dificile le trecem în coardă mai lungă, eu înaintez câţiva metri, apoi asigur după câte un colţ de stâncă. Primul pasaj de căţărare mai interesant nu e deloc expus, aşa ca merge bine, după vreo 8-10m filez şi vine şi Mălina. E un exerciţiu foarte bun, creasta asta parcă e o şcoală.. progresiv, devine tot mai impresionantă, curând avem vidul aproape şi în stânga, şi în dreapta. Paşii mai dificili îi asigurăm cu chingi şi bucle (nu foarte multe).. devine tot mai aerian. Punctul culminant e o bârnă, în faţa căreia întreb mirat: o ocolesc prin stânga, sau prin dreapta? Raspunsul e simplu: Pe deasupra! Urmează câţiva paşi de echilibristică, încerc să nu merg în patru labe, nu ştiu dacă am reuşit, dar nici drept ca bradul n-am fost. Cei 40-50m din dreapta şi stânga scuză ineleganţa. Trece repede, din păcate nu prea există locuri de unde pot asigura comod, o conving pe Mălina ca e mai uşor decât pare (chiar e) şi continuam.

Ajungem curând la punctul culminant, n-am scos un timp chiar rău, ţinând cont şi de faptul ca suntem 6. Ne felicităm şi pornim la vale.

Coborârea

Partea ce mai urâtă urmează, trebuie să descăţărăm o porţiune până ajungem la cele 3 rapeluri. E primul moment în care mă simt nesigur, dar asta e, ne asumăm riscul. Primul rapel e destul de scurt şi comod, pierdem cam mult timp însă, am impresia că unii din colegii de cursă nu sunt foarte "à l'aise" cu rapelurile. Al doilea rapel e urât, 50 de metri şi descentrat, mă chinui mult să nu o iau la vale spre dreapta, unde m-ar conduce faţa. În plus corzile sunt cam groase, de-abia alunec, dar în fine, ajung jos. Mălina ajunge un pic cam la dreapta, face o traversare pe picioare asigurată de rapel, şi ajunge la noi. Un al treilea rapel ne lasă în breşa de unde ar continua în mod normal cursa. Tot aici ar începe şi dificultăţile, dar noi coborâm. Mi-ar fi plăcut mult să continuăm, dar facem ce face tot grupul şi după ce mâncăm ce avem prin rucsaci o luăm la vale într-un culoar interesant.

Se pare că n-am luat-o chiar pe unde trebuie, avem câteva pasaje scabroase, o mulţime de pietre care o iau la vale, şi din loc în loc petice de iarbă. Încercăm să folosim pioletul, merge destul de bine pe iarbă, dar porţiunile de descăţărat sunt un coşmar, pioletul de agaţă peste tot, nu săt bine nici pe spate, nici pe ham... probabil e prea lung. Teoria mea despre prima oară când cumperi un echipament de munte e confirmată: abia a doua oară când cumperi ceva ştii cu adevărat ce vrei, ce-ţi place şi ce nu... indiferent câte sfaturi competente ai primit prima oară.

Încep să devin nerabdător, când văd o momâie şi anunţ mândru ca trebuie să o luam mai la dreapta. Într-adevăr, momâia anunţă ultimul rapel, şi de aici încolo drumul devine mult mai prietenos. Păcat că rapelul trebuie făcut în pitoane, dar le consolidăm cu un friend (bine că nu l-am cărat degeaba) pentru cei are coboară primii. Eric e ultimul şi recupereaza friendul, pitoanele se dovedesc bune şi suntem toţi jos.

După câteva ture prin neve-uri ajungem la potecă, de unde o luam rapid spre baraj depăşind câţiva drumeţi. La lac cei mai temerari (Eric şi Jean) fac o baie binemeritată, cei mai pudici (adica eu) îşi înmoaie doar picioarele... Urmează berea de la restaurant (şi alte gustări), pe urmă drumul spre casă.. Eric ne invită la un apéro la el acasă, unde suntem plăcut impresionaţi de vederea incredibilă spre lac şi Dent d'Oche.

Concluzii

O cursă excelentă, ne-a dat încredere, şi cred ca e foarte aproape de idealul nostru de alpinism. Aş vrea să mai fac o cursă PD înainte de a încerca ceva AD, deşi saptamâna viitoare vom face deja Allalinhorn pe o rută AD (dar e mai mult zăpadă/gheaţă). Am observat efectul benefic al curselor de munte asupra psihicului la căţărat: evoluând ore în şir fără asigurare, cu hăuri mari la stânga şi la dreapta (desigur, uşor ca dificultate), escalada în teren amenajat pare mult mai simpatică! Nu mai mi-e frică la paşii mai dificili, sau între spituri mai îndepărtate... iar sapt. trecută am reuşit 2 6a la vedere, cap... ceea ce nu mi s-a prea întâmplat până acum -- când urcam un 6a cap era deja eveniment. :)

Pointe Sisyphe

Pointe Sisyphe o cursa F care se desfaşoară la picioarele unei feţe mitice din Alpi: Grandes Jorasses. Foto: Pe Picasa.

Approach

In weekendul trecut aveam de gând să facem doua curse în Alpii Bernoises, Moench şi Jungfrau, împreună cu Gec. Din păcate, a nins toată săptămâna trecută şi vremea bună era anunţată doar pentru sâmbătă, aşa că am decis să anulăm cursa: prea periculos. Ca să nu rămânem acasă, am căutat repede alternative, şi după câteva telefoane am reuşit să găsim locuri în refugiul Leschaux. Pointe Sisyphe e o cursă pe gheţar, care se desfăşoră într-un cadru grandios, la picioarele miticei feţe nordice a Grandes Jorasses! Eram foarte incântaţi de ideea de a vedea pentru prima oară câteva din locurile despre care am citit atât, aşa că am pornit cu un moral foarte ridicat.

Încă de când am coborât din tren la Montenvers, am rămas cu gura căscată. Drept în faţa noastră se ridicau Les Drus. Abia acum am realizat imensitatea lor, şi ce realizare nemaipomenită a fost ascensiunea lor. I-am privit cu admiraţie, cum probabil au facut-o şi Bonatti sau Destivelle cândva. Din păcate, Bonatti pillar s-a prăbuşit în 2003, iar în locul lui a rămas o imensă pată gri deschis.. pe unde anul ăsta a fost deschisă o nouă rută de doi ghizi din Chamonix.

Drumul spre refugiul Leschaux trece pe gheţarul Mer de Glace, loc preferat de ghizi pentru cursurile de iniţiere. Accesul e destul de dificil, trebuie să coborâm vreo 200m, mai mult de jumătate pe scări metalice. Ajungem cu bine şi o luăm în sus, gheţarul e destul de plat şi descoeprit aşa că înaintăm repede, fără crampoane sau coardă.

Încet, încet ni se arată şi alte minunăţii ale masivului, lăsăm în dreapta Dent du Géant, poate o dată o să-l vedem şi de foarte aproape, trecem o morenă ingrată şi cam incomodă, continuăm pe gheţarul Leschaux şi incepem să vedem tot mai bine imensa faţă nordică a Grandes Jorasses.

Ajungem cu bine la refugiu, unde ne întâmpină ”cabaniera”, o tânără de 29 de ani... Refugiul e foarte mic, lipit de un balcon în perete, 20 de locuri se găsesc cu greu, şi doar dacă rucsacii sunt lăsaţi afară. A fost cel mai frumos şi îngrijit refugiu în care am fost până astăzi, se vede că e ţinut de o femeie! Am mâncat pe terasă, privind uimiţi Grandes Jorasses toată seara, fără a ne sătura (de privit). Interiorul e la înălţimea decorului, cu priciuri de lemn, decoraţii pe mese, şi lumânări seara. Aproape câ mi-am dorit o furtună care să ne ţină acolo vreo 2 zile :-).

Un exemplu

În timp ce ne servea cina, cabaniera (sună aşa ciudat, că Leschaux e departe de a fi o cabană..) ne-a spus că era îngrijorată din pricina cuiva care rezervase loc la refugiu şi încă nu ajunsese. Îl vazusem cu toţii mai devreme undeva pe drum, pe o potecă mai mult via ferrata decât drum. Ocupaţi să mâncam, nu observăm că ajutorarea ei a plecat deja şi cam într-o oră se întoarce conducându-l şi cărându-i rucscacul pe ultimele scări metalice. Omul avea probabil în jur de 60 de ani. Nu îşi pierduse simţul umorului, deşi se vedea că e cam obosit. M-a impresionat modul discret şi natural cu care gazda l-a întâmpinat. Oare în câte locuri din lume se duce cabanierul să ajute şi să ia ruscacul unui montaniard întârziat? Şi nu din faţa cabanei, ci la o oră distaţă!

Concluzie: vizitaţi refugiul Leschaux! Găzduire extraordinara, cadru impresionant, şi cel mai important -- nu e o uzină cu sute de turişti. Poate cei care merg pe Mont Blanc vor face un ocol de-o zi şi pe-aici. Merită.

Cursa

Ne-am trezit pe la 4 AM ca să constatăm ca plouă. Nu se putea mai rău, dar cum prognoza era bună pentru dimineaţă, cu furtuni anunţate seara, ne-am zis să plecăm oricum. Problema cea mai mare era traversarea unei zone foarte crevasate, pentru care era absolut necesar ca zăpada să fie bine ingheţată. Bineînţeles, fiind cer acoperit majoritatea nopţii, nu aveam speranţe prea mari dar am încercat.

De pe la 2700m zăpada şi-a făcut apariţia, ne-am legat în coardă şi am continuat. Aşa cum ne temeam, zăpada era foarte moale. Am trecut totuşi de zona crevasată şi am mai continuat un pic. Norii se adunau şi se răsfirau, dar nici vorbă de vreme bună. Cerul spre vest era foarte acoperit, nori negri anunţau ca dupaamiza începe mai devreme astăzi. Zăpada era tot mai mare, am întâlnit şi nişte urme de avalanşe, avansam tot mai greu, aşa ca nu după multă vreme am hotărât să ne întoarcem. Cele două corzi de după noi au făcut cale întoarsă o data cu noi, iar cei din faţă s-au întors şi ei un pic mai târziu.

Un pic dezamăgiţi, am ajuns în jur de 9:00 în dreptul refugiului, ne-am dezechipat şi am pornit la vale. Nu după mult timp s-a declanşat şi furtuna, aşa ca ne-am felicitat cu toţii pentru decizia de a ne intoarce mai devreme. Udaţi bine de tot, am ajuns după mai bine de 3 ore în staţia de la Montenvers. O mulţime de oameni coborau spre gheţar în ciuda vremii sub-optime, pentru a face exerciţii de salvare/iniţiere mers pe gheţar. Bineînţeles, erau cu ghizi, şi presupun ca oamenii nu vroiau sa rateze un client doar pentru ca nu era soare :).

La urcare am întâlnit un grup care urca scările folosindu-se de asigurarile de via ferrata. Cum nu existau cabluri de asigurare, treceau carabinele de câte o treaptă, aşa la fiecare pas puneau şi scoteau câte o carabină... Evident, le-a luat o grămadă de timp. Din fericire am putut lua al doilea rând de scări, profitând de un moment în care nu cobora nimeni.

Concluzii

În final, a fost un weekend fain. Chiar daca nu am reuşit să facem cursa propusă, am făcut cunoştinţă (de departe) cu două din marile vârfuri ale Alpilor, Les Drus şi Grandes Jorasses. Am ramas din nou impresionat de măreţia masivului Mont Blanc.. e atât de diferit de restul alpilor! Oriunde întorci privirea sunt pereţi impunători de granit, cu vârfuri ascuţite (nu degeaba se numesc aiguilles). Mont Blancul, cu ruta lui normală şi domoală e mai degrabă o excepţie în masiv! Sper să revenim cât mai curând.