Aiguilles de Baulmes

Vremea ne-a stricat planurile măreţe şi weekendul ăsta, aşa ca în loc de Allalinhorn am făcut o scurtă creastă în Jura, Aiguilles de Baulmes.

Din păcate am uitat aparatul foto, aşa că deocamdată nu avem poze. Sper să primesc un link de la Patricia, care a făcut ceva poze.

Pe scurt, cursa

Mult spus cursă, Aiguilles de Baulmes e o creastă 3b, parcursă într-o ora şi un sfert. Am fost două corzi, eu cu Mălina şi Patricia cu Stefano. Noi am mers primii, lăsând pentru ei asigurări mobile. Din când în când ne regrupam pentru a primi înapoi bucle şi chingi. În porţiunile mai dificile am găsit câte un spit, şi chiar dacă nu e dificil, au fost şi câteva emoţii (căţărând în bocanci). Partea mai dificilă e la început, iar când devine cu adevărat expus, dificultâţile au trecut. E un foarte bun antrenament pentru haute montagne, itinerarul e uşor de găsit, dar te pune un pic la treabă, mai ales dacă nu vrei să faci toţi paşii expuşi. De exemplu, aproape de final creasta devine aproape plată, lată de vreo 50cm, cu un perete vertical în stânga neted pe câţiva zeci de metri... Chiar şi cu o asigurare în apropiere, nu aş fi vrut sa fac un pas greşit acolo... dacă trebuia sa urc ultimii metri sa revin în creastă, nu cred ca aş fi reuşit.. părea cam 6b-6c; aşa ca am trecut cei câţiva metri mai prin dreapta. O bună ocazie de a reflecta la diferenţa dintre dificultate şi risc... Pasajul nu era dificil, dar era riscant. :)

Perrons de Valorcine

Altitudine: 2674m
Dificultate: PD
Foto: Pe Picasa.

Perrons de Vallorcine e o creasta bine conturată la granita dintre Franţa si Elveţia. Deşi nu sunt munţi foarte înalţi, vederea e superbă, având sub nas aproape tot timpul Mont Blancul. Am parcurs doar o parte din creastă, coborând după punctul cel mai înalt (Grand Perron).

Cursa

Weekendul ăsta am hotărât să ne luam liber sâbătă, şi să mergem la munte doar duminică. Aveam nevoie de un pic de odihnă, că de vreo 6 săptămâni n-am ratat nici un weekend. Ne era dor de o zi în care să nu ne trezim la 4 sau 5AM! Ca atare, am ramas prin Lausanne şi am mers la baie (unul din cele două ţeluri ale mele pt. vara asta :)).

Duminica am revenit la normal, trezirea la 4:45AM, întâlnire cu cei din CAS la 5:30. E prima noastră cursă de alpinism cu clubul după cursul de iniţiere, şi am avut noroc să găsim loc la o cursă organizată de Eric, cel cu care am făcut ieşirea de la Aiguilles du Tour. Probabil n-a fost chiar aşa aglomerat, nefiind un patru-miar (că majoritatea se iau după altitudine când îşi aleg cursele, dar asta e o altă poveste).

Pe jumătate adormiţi, am ajuns cu bine la barajul Emosson unde am lăsat maşina şi am pornit în traseu pe la 7:30. După vreo jumătate de oră am ne-am oprit şi am organizat corzile: 3 corzi de câte doi, noi mergem la mijloc, eu cap. În faţă va merge Eric, care cunoaşte traseul, şi e cel mai experimentat. În spate vine Katie, cu Jean.

Urcăm destul de bine, nu avem nevoie de crampoane pentru culoarul care ne scoate aproape în creastă. Mergem în coardă scurtă, şi îmi ia ceva timp să ma obişnuiesc. Mă tot gândesc cum aş putea reţine o cădere, mi se pare ca în pasajele mai delicate am nevoie şi de mâna în care ţin buclele de coardă, şi deci la ce folos... Mă uit atent la cei din faţă, la Eric si Helen, şi încerc să fac ce face şi el. Încep să ma obişnuiesc, iar o data ajunşi pe creastă devine chiar plăcut. Am multă încredere acum, Mălina merge foarte bine oricum şi nu îmi dă emoţii, dar încep să cred ca aş putea chiar reţine o aluneare :))

Facem o mică pauză chiar la intrarea pe traseu, luăm o gustare şi întâlnim un ghid cu clientul său (singura coardă pe care am întâlnit-o toată ziua). Ne uităm fascinaţi la masivul Mont Blanc, încercăm să ne dăm seama ce vedem: Mont Blanc, Dent du Géant, Aiguille Verte, Argentière... O luăm din loc şi creasta începe să devină interesantă. Pasajele mai dificile le trecem în coardă mai lungă, eu înaintez câţiva metri, apoi asigur după câte un colţ de stâncă. Primul pasaj de căţărare mai interesant nu e deloc expus, aşa ca merge bine, după vreo 8-10m filez şi vine şi Mălina. E un exerciţiu foarte bun, creasta asta parcă e o şcoală.. progresiv, devine tot mai impresionantă, curând avem vidul aproape şi în stânga, şi în dreapta. Paşii mai dificili îi asigurăm cu chingi şi bucle (nu foarte multe).. devine tot mai aerian. Punctul culminant e o bârnă, în faţa căreia întreb mirat: o ocolesc prin stânga, sau prin dreapta? Raspunsul e simplu: Pe deasupra! Urmează câţiva paşi de echilibristică, încerc să nu merg în patru labe, nu ştiu dacă am reuşit, dar nici drept ca bradul n-am fost. Cei 40-50m din dreapta şi stânga scuză ineleganţa. Trece repede, din păcate nu prea există locuri de unde pot asigura comod, o conving pe Mălina ca e mai uşor decât pare (chiar e) şi continuam.

Ajungem curând la punctul culminant, n-am scos un timp chiar rău, ţinând cont şi de faptul ca suntem 6. Ne felicităm şi pornim la vale.

Coborârea

Partea ce mai urâtă urmează, trebuie să descăţărăm o porţiune până ajungem la cele 3 rapeluri. E primul moment în care mă simt nesigur, dar asta e, ne asumăm riscul. Primul rapel e destul de scurt şi comod, pierdem cam mult timp însă, am impresia că unii din colegii de cursă nu sunt foarte "à l'aise" cu rapelurile. Al doilea rapel e urât, 50 de metri şi descentrat, mă chinui mult să nu o iau la vale spre dreapta, unde m-ar conduce faţa. În plus corzile sunt cam groase, de-abia alunec, dar în fine, ajung jos. Mălina ajunge un pic cam la dreapta, face o traversare pe picioare asigurată de rapel, şi ajunge la noi. Un al treilea rapel ne lasă în breşa de unde ar continua în mod normal cursa. Tot aici ar începe şi dificultăţile, dar noi coborâm. Mi-ar fi plăcut mult să continuăm, dar facem ce face tot grupul şi după ce mâncăm ce avem prin rucsaci o luăm la vale într-un culoar interesant.

Se pare că n-am luat-o chiar pe unde trebuie, avem câteva pasaje scabroase, o mulţime de pietre care o iau la vale, şi din loc în loc petice de iarbă. Încercăm să folosim pioletul, merge destul de bine pe iarbă, dar porţiunile de descăţărat sunt un coşmar, pioletul de agaţă peste tot, nu săt bine nici pe spate, nici pe ham... probabil e prea lung. Teoria mea despre prima oară când cumperi un echipament de munte e confirmată: abia a doua oară când cumperi ceva ştii cu adevărat ce vrei, ce-ţi place şi ce nu... indiferent câte sfaturi competente ai primit prima oară.

Încep să devin nerabdător, când văd o momâie şi anunţ mândru ca trebuie să o luam mai la dreapta. Într-adevăr, momâia anunţă ultimul rapel, şi de aici încolo drumul devine mult mai prietenos. Păcat că rapelul trebuie făcut în pitoane, dar le consolidăm cu un friend (bine că nu l-am cărat degeaba) pentru cei are coboară primii. Eric e ultimul şi recupereaza friendul, pitoanele se dovedesc bune şi suntem toţi jos.

După câteva ture prin neve-uri ajungem la potecă, de unde o luam rapid spre baraj depăşind câţiva drumeţi. La lac cei mai temerari (Eric şi Jean) fac o baie binemeritată, cei mai pudici (adica eu) îşi înmoaie doar picioarele... Urmează berea de la restaurant (şi alte gustări), pe urmă drumul spre casă.. Eric ne invită la un apéro la el acasă, unde suntem plăcut impresionaţi de vederea incredibilă spre lac şi Dent d'Oche.

Concluzii

O cursă excelentă, ne-a dat încredere, şi cred ca e foarte aproape de idealul nostru de alpinism. Aş vrea să mai fac o cursă PD înainte de a încerca ceva AD, deşi saptamâna viitoare vom face deja Allalinhorn pe o rută AD (dar e mai mult zăpadă/gheaţă). Am observat efectul benefic al curselor de munte asupra psihicului la căţărat: evoluând ore în şir fără asigurare, cu hăuri mari la stânga şi la dreapta (desigur, uşor ca dificultate), escalada în teren amenajat pare mult mai simpatică! Nu mai mi-e frică la paşii mai dificili, sau între spituri mai îndepărtate... iar sapt. trecută am reuşit 2 6a la vedere, cap... ceea ce nu mi s-a prea întâmplat până acum -- când urcam un 6a cap era deja eveniment. :)

Pointe Sisyphe

Pointe Sisyphe o cursa F care se desfaşoară la picioarele unei feţe mitice din Alpi: Grandes Jorasses. Foto: Pe Picasa.

Approach

In weekendul trecut aveam de gând să facem doua curse în Alpii Bernoises, Moench şi Jungfrau, împreună cu Gec. Din păcate, a nins toată săptămâna trecută şi vremea bună era anunţată doar pentru sâmbătă, aşa că am decis să anulăm cursa: prea periculos. Ca să nu rămânem acasă, am căutat repede alternative, şi după câteva telefoane am reuşit să găsim locuri în refugiul Leschaux. Pointe Sisyphe e o cursă pe gheţar, care se desfăşoră într-un cadru grandios, la picioarele miticei feţe nordice a Grandes Jorasses! Eram foarte incântaţi de ideea de a vedea pentru prima oară câteva din locurile despre care am citit atât, aşa că am pornit cu un moral foarte ridicat.

Încă de când am coborât din tren la Montenvers, am rămas cu gura căscată. Drept în faţa noastră se ridicau Les Drus. Abia acum am realizat imensitatea lor, şi ce realizare nemaipomenită a fost ascensiunea lor. I-am privit cu admiraţie, cum probabil au facut-o şi Bonatti sau Destivelle cândva. Din păcate, Bonatti pillar s-a prăbuşit în 2003, iar în locul lui a rămas o imensă pată gri deschis.. pe unde anul ăsta a fost deschisă o nouă rută de doi ghizi din Chamonix.

Drumul spre refugiul Leschaux trece pe gheţarul Mer de Glace, loc preferat de ghizi pentru cursurile de iniţiere. Accesul e destul de dificil, trebuie să coborâm vreo 200m, mai mult de jumătate pe scări metalice. Ajungem cu bine şi o luăm în sus, gheţarul e destul de plat şi descoeprit aşa că înaintăm repede, fără crampoane sau coardă.

Încet, încet ni se arată şi alte minunăţii ale masivului, lăsăm în dreapta Dent du Géant, poate o dată o să-l vedem şi de foarte aproape, trecem o morenă ingrată şi cam incomodă, continuăm pe gheţarul Leschaux şi incepem să vedem tot mai bine imensa faţă nordică a Grandes Jorasses.

Ajungem cu bine la refugiu, unde ne întâmpină ”cabaniera”, o tânără de 29 de ani... Refugiul e foarte mic, lipit de un balcon în perete, 20 de locuri se găsesc cu greu, şi doar dacă rucsacii sunt lăsaţi afară. A fost cel mai frumos şi îngrijit refugiu în care am fost până astăzi, se vede că e ţinut de o femeie! Am mâncat pe terasă, privind uimiţi Grandes Jorasses toată seara, fără a ne sătura (de privit). Interiorul e la înălţimea decorului, cu priciuri de lemn, decoraţii pe mese, şi lumânări seara. Aproape câ mi-am dorit o furtună care să ne ţină acolo vreo 2 zile :-).

Un exemplu

În timp ce ne servea cina, cabaniera (sună aşa ciudat, că Leschaux e departe de a fi o cabană..) ne-a spus că era îngrijorată din pricina cuiva care rezervase loc la refugiu şi încă nu ajunsese. Îl vazusem cu toţii mai devreme undeva pe drum, pe o potecă mai mult via ferrata decât drum. Ocupaţi să mâncam, nu observăm că ajutorarea ei a plecat deja şi cam într-o oră se întoarce conducându-l şi cărându-i rucscacul pe ultimele scări metalice. Omul avea probabil în jur de 60 de ani. Nu îşi pierduse simţul umorului, deşi se vedea că e cam obosit. M-a impresionat modul discret şi natural cu care gazda l-a întâmpinat. Oare în câte locuri din lume se duce cabanierul să ajute şi să ia ruscacul unui montaniard întârziat? Şi nu din faţa cabanei, ci la o oră distaţă!

Concluzie: vizitaţi refugiul Leschaux! Găzduire extraordinara, cadru impresionant, şi cel mai important -- nu e o uzină cu sute de turişti. Poate cei care merg pe Mont Blanc vor face un ocol de-o zi şi pe-aici. Merită.

Cursa

Ne-am trezit pe la 4 AM ca să constatăm ca plouă. Nu se putea mai rău, dar cum prognoza era bună pentru dimineaţă, cu furtuni anunţate seara, ne-am zis să plecăm oricum. Problema cea mai mare era traversarea unei zone foarte crevasate, pentru care era absolut necesar ca zăpada să fie bine ingheţată. Bineînţeles, fiind cer acoperit majoritatea nopţii, nu aveam speranţe prea mari dar am încercat.

De pe la 2700m zăpada şi-a făcut apariţia, ne-am legat în coardă şi am continuat. Aşa cum ne temeam, zăpada era foarte moale. Am trecut totuşi de zona crevasată şi am mai continuat un pic. Norii se adunau şi se răsfirau, dar nici vorbă de vreme bună. Cerul spre vest era foarte acoperit, nori negri anunţau ca dupaamiza începe mai devreme astăzi. Zăpada era tot mai mare, am întâlnit şi nişte urme de avalanşe, avansam tot mai greu, aşa ca nu după multă vreme am hotărât să ne întoarcem. Cele două corzi de după noi au făcut cale întoarsă o data cu noi, iar cei din faţă s-au întors şi ei un pic mai târziu.

Un pic dezamăgiţi, am ajuns în jur de 9:00 în dreptul refugiului, ne-am dezechipat şi am pornit la vale. Nu după mult timp s-a declanşat şi furtuna, aşa ca ne-am felicitat cu toţii pentru decizia de a ne intoarce mai devreme. Udaţi bine de tot, am ajuns după mai bine de 3 ore în staţia de la Montenvers. O mulţime de oameni coborau spre gheţar în ciuda vremii sub-optime, pentru a face exerciţii de salvare/iniţiere mers pe gheţar. Bineînţeles, erau cu ghizi, şi presupun ca oamenii nu vroiau sa rateze un client doar pentru ca nu era soare :).

La urcare am întâlnit un grup care urca scările folosindu-se de asigurarile de via ferrata. Cum nu existau cabluri de asigurare, treceau carabinele de câte o treaptă, aşa la fiecare pas puneau şi scoteau câte o carabină... Evident, le-a luat o grămadă de timp. Din fericire am putut lua al doilea rând de scări, profitând de un moment în care nu cobora nimeni.

Concluzii

În final, a fost un weekend fain. Chiar daca nu am reuşit să facem cursa propusă, am făcut cunoştinţă (de departe) cu două din marile vârfuri ale Alpilor, Les Drus şi Grandes Jorasses. Am ramas din nou impresionat de măreţia masivului Mont Blanc.. e atât de diferit de restul alpilor! Oriunde întorci privirea sunt pereţi impunători de granit, cu vârfuri ascuţite (nu degeaba se numesc aiguilles). Mont Blancul, cu ruta lui normală şi domoală e mai degrabă o excepţie în masiv! Sper să revenim cât mai curând.

Aiguille d'Orny

Altitudine: 3150m Dificultate: D (5a+) Foto: Pe Picasa

Planul

Deja de două săptămâni ochisem acest vârf bine definit din spatele cabanei Orny, de fapt din weekendul cu ultima parte a cursului CAS. Atunci nu am putut să-l facem din cauză că nu luasem pantofii de căţărat, iar ruta părea un pic riscantâ în bocanci. O coardă l-a facut totuşi, pe ruta classique sud. Noi am ales să mergem pe La Moquette, o ruta mai nouă şi mai bine asigurată, chiar daca tehnic mai dificilă.

Prima zi

În prima zi am urcat până la cabană, unde am ajuns pe la prânz. Am îmbucat ceva şi am plecat spre falezele din apropiere, pentru un prim contact cu roca. Eram deja nerabdător să încerc friendurile şi nucile pe care le luasem de curând. Ştiam ca traseele sunt bine echipate, aşa ca era doar de antrenament, dar mai ştiam şi că pentru a doua zi s-ar putea să fie nevoie de 1-2 frienduri, deşi în principiu ruta era bine echipată.

A fost excelent, roca e magnifică, granit aspru, aproape portocaliu, cu o aderenţă fenomenală. Am urcat vreo 4-5 lungimi, până când nu am mai gasit urmatorul top. În descrierea ce-o aveam scria că ar trebui sa mai existe vreo 6 lungimi, dar când colo, am găsit doar ceva spituri rarefiate, la 7-8 metri, pe teren uşor.. coarda era pe terminate, şi nici urmă de top. Colac peste pupăză, am ales ca lungimea asta să o fac în bocanci, să fie mai alpin... Ce naiba să fac? Eram într-o poziţie incomodă, expus, dar aproape de spit.. am mai urcat 2 metri, nimic în zare: dădeam într-o creastă (pe urmă mi-am dat seama ca ducea spre Aiguille d'Arpette). După câteva minute bune de tensiune, am ales să descaţăr ultimii metri, să recuperez ultima buclă şi sa cobor până la spitul de dedesubt, unde era suficient loc sa pot improviza un releu. Mălina a vrut neaparat să urce şi ea, aşa ca am consolidat unicul spit cu un friend :) şi am filat-o. Au urmat apoi 3 rapeluri şi am fost jos, just in time pentru cină.

Patricia şi Stefano s-au distrat şi ei in şcoala de escalada, pentru Stefano a fost primul traseu cap, şi primul rapel din viaţa lui. Nu e rău pentru o dupamiază.

La Moquette

După cină am discutat un pic cu cabanierul (care e de fapt ghid montan, el echipând majoritatea traseelor din zonă împreună cu soţia sa, inclusiv ruta pe care vroiam s-o facem) care ne-a indicat pe unde e cel mai bine să coborâm maine. Ne-a încurajat un pic (La Moquette? c'est faciiile!), apoi ne-am dus la culcare. Micul dejun la 7:00AM. Patricia şi Stefano au ales să facă Aiguille du Tour, ce făcusem noi weekendul trecut, fiindcă Patricia încă resimţea dureri la incheietura mâinii, deci o ruta de 8 lungimi nu o tenta deloc. Ne-am înţeles ca a doua zi să ne vedem la cabana în jur de 13:00, dar să ne aşteptăm acolo unii pe alţii orice s-ar întâmpla (se anunţau furtuni pe după-amiază).

Dimineaţa am alungat ultimele emoţii şi am plecat în jur de 7:30, fiind prima coardă în traseu. Am găsit un pic cam greu intrarea, am urcat prea devreme la perete şi ne-am chinuit prin zăpada semi îngheţată. Bineinţeles că nu aveam la noi crampoane sau piolet, dar asta e altă poveste. Primele lungimi au mers bine, am urcat cap schimbat. Un pic stresaţi de timp, nu am prea avut timp de poze, şi urmăream norii din depărtare.

A treia lungime mi-a revenit, grad 5a+, cea mai tare din traseu, alături de a opta. Am urcat destul de repede, după care am ajuns la o traversare paralelă cu creasta, uşoară dar foarte expusă... ultimul spit era la mama dracului, vreo 6-7 metri în dreapta, o cădere e de neconceput. Pendulul m-ar lipi de peretele lateral ca marca de scrisoare. Din fericire găsesc repede o fisură şi pun un friend, mă liniştesc şi urc. Pasul abia acum începe, e o surpriză pentru mine sa dau de teren vertical, mi se pare surplombant. Nu vad pe unde sa contiui, până la urma stau un pic în coardă şi gasesc ruta. Traversez pe cealaltă faţă, unde peretele nu mai e vertical, găsesc următorul spit şi continui. Uf, a trecut, şi mă grabesc mai departe. Devine prea uşor, aşa că asigur in top şi plec mai departe, fără să realizez, întrebându-mă unde naiba o fi topul. Se gată şi buclele, aşa ca sunt nevoit să regrupez din nou într-un spit şi o nucă (colţii din jur se mişcă toţi, iar fisura e prea mică pentru friendul pe care il mai am). Echipamentul e nou nouţ, sunt destul de liniştit, ştiu că Mălina n-o să pice, şi aştept să vină. Rucscaul o incomodează dar trece repede de pas, găseşte topul şi mă anunţă că am orbul găinii. Vine sus şi îmi pasează rucsacul, continuă ea cap.

Restul e fără emoţii până la o creasta unde trebuie traversat spre turnul final, nu prea sunt asigurări, dar dificultatea e undeva pe la gradul II. Mă filează Mălina la mână, continuăm. Deja se văd două corzi în spate, dar încă sunt departe.

Lungimea a şaptea, 4b mi se pare cea mai frumoasă. Un 4b chamoniard, un pic fizic, cu prize mari dar nu prea multe, verticale, foi dezlipite de perete.. superb. Următoarea, penultima lungime, o face Mălina, cu gândul sa mă lase pe mine în ultima cap, fiind din nou 5a+. Din fericire (zic eu acuma) ratează din nou topul, urcă mai departe şi decide să improvizeze un releu în perete. De data asta e mult mai periculos, locul e expus şi practic stă atârnată complet în spit. Urc repede, şi dau de releu, ascuns mult în stânga rutei, într-un şemineu. Decid sa mă opresc acolo şi o conving pe Mălina sa continue, oricum 5a e mult sub nivelul ei. Se decide că da, şi urcă foarte frumos un sistem de şeminee, chiar dacă nu mai are bucle şi ultimul spit îl asigură într-o carabă cu filet. Urlă de bucurie, „relais! vachée!”, ştiu că e în top şi mai trebe să urc doar eu. Nu e o lungime uşoară, mai ales cu un rucsac în spate, mă mai încurc în şeminee, urc cât pot la opoziţie, ajung şi eu sus... un pic nervos şi obosit. Da' ce bine e!!

Nu mă bucur prea mult, că deja se înghesuie peste noi capul de coardă de la urmatorii, care având coardă dublă a sărit peste ultimul releu şi a ajuns deja la noi... Eh, asta e, instalez rapelul un pic cam supărat, şi o iau la vale. Coborârea nu e chiar floare la ureche, trebuie să găsim un culoar mai puţin abrupt (din cele 3 sau 4) şi să o luăm pe-acolo. În final ne-au prins din urma cei doi italieni şi ne-am luat după ei, au găsit un culoar acceptabil şi incurajaţi de momâia de lângă am luat-o şi noi în jos.

Facts: 8 lungimi, 4h 40min de escalada propriu-zisă, 1h coborârea. Satisfacţie maximă, e cel mai dificil traseu făcut până acum, într-un cadru magnific. E un bun început de sezon, ne dă încredere şi cred că în sfârşit am fost amândoi fericiţi (Mălina fiind mai atrasă de escalada sportivă decât de alpinism).

La cabană ne aşteptau deja de vreo oră Patricia şi Stefano... au fost foarte de treabă. Ne-au mai aşteptat 30 de minute să pregătim rucsacii şi să băgăm ceva în gură (eram rupţi de foame, n-am mancat nimic în traseu, doar am baut ceai). La coborâre ne-a prins un pic ploaia şi ceva grindină, dar s-a oprit repede, aşa că am luat-o ca un semn de rămas bun.

Concluzii

Chiar dacă a mers bine în mare, am învăţat că tot timpul capul de coardă trebuie să ia tot materialul la el! Pare evident, dar când te încrezi prea tare în topo, se întâmplă să zici că... îmi ajung 7 bucle, sau „nu mai iau şi friendurile, e o lungime uşoara/scurtă”... noi am ratat două topuri, şi uite câ în loc de 4, te trezeşti în gradu 5, fără bucle.

Aiguilles du Tour

Weekendul trecut am fost la ultima parte a cursului de alpinism organizat de CAS. Punctul culminant a fost desigur cursa practică. Am ales să mergem pe Aiguilles du Tour, şi să facem ambele vârfuri, Nors şi Sud. Aiguilles du Tour Sud e cursa primordiala, hoarde întregi de debutanţi se înghesuie sa o facă. E aproape la fel de rău ca pe Mont Blanc. Vârful nordic e altă poveste, e un pic mai dificil si puţină lume urcă pe el (după cum se poate vedea din pozele din tură).

Altitudine: 3542m Cotaţie: PD+ Foto: Pe Picasa

Prima zi

După ce am ajuns la cabană (adică pe la 12), am făcut câteva exerciţii pe zăpadă: alunecări şi opriri cu pioletul, releuri pe pioletul înfipt în zăpadă (abalakov) sau pe un corp mort (mai precis un blovan îngropat în zăpadă ), mers în coardă scurtă si blocat căderea partenerului. Partea asta a fost cea mai grea, ca am avut norocul să nimeresc în coardă cu un tip de 90kg, pe care abia la a patra încercare am reuşit să îl opresc. Pare atât de simplu, dar în realitate (cand nu ştii în ce moment cade celălalt), e foarte greu. Am observat că cel mai bine e ca la primul semn că a picat să ma las pe-o parte în zăpadă. Unii au făcut şi ceva escalada în bocanci de munte, apoi am urcat un culoar interesant. Zăpada era deja cam moale, şi în ultima parte, unde culoarul devenea aproape vertical, a fost cam cu emoţii.

Seara după cină am avut parte de o prezentare la retropriector :) ţinută de Nicola Beltraminelli. Scurt şi la obiect, am revizuit un pic diferitele moduri de a progresa în coardă:

• coardă scurtă: minim de securitate, viteză maximă. Capul de coardă n-are voie să facă nici o greşală, traseul ar trebui să fie sub nivelul lui maxim. Procedeu folosit des de ghizii montani.


• asigurări dinamice: mediu ca securitate, mediu ca viteză. Capul de coardă pune protecţii pe unde poate (cordeline, bucle, eventual nuci/frienduri), secundul le recuperează. Se înaintează simultan, păstrănd doua puncte de asigurare între participanţi


• „tirer des longeurs”, maxim de securitate, minim de viteză. Procedeul clasic în escaladă, cu regrupări şi progresie alternativă.
  

La urmă, s-au format echipele pentru cursele de a doua zi, ne-am împărţit materialul şi ne-am dat întalnire a doua zi la micul dejun (4:00AM).

Cursa

Majoritatea cursei e pe gheţar, mai bine de 2 ore de approach până la baza culoarului de unde începe ascensiunea prorpiu zisă. Am admirat răsăritul en passant, în rest nimic deosebit. Gheţarul era bine acoperit cu zăpadă tare, şi destul de plat. Am trecut pe lângă Aiguille Purtscheller, o cursă pe care aş vrea sa o fac anul ăsta (a se remarca condiţional-optativul). E o escaladă pînă în gradul 5b, dar neechipată (sau foarte puţin echipată ). Trebuie sa mai fac câteva curse uşoare, în care să mă obişnuiesc un pic cu nuci şi frienduri.

Urcarea pe vârful nordic a fost destul de interesantă, prima lungime fiind şi cea mai grea. Am aşteptat destul de mult după alte corzi care erau înaintea noastră, aşa că am început sa îngheţ. În final am pornit şi eu, încercând să mă obişnuiesc cu escalada cu colţari în picioare. Mi s-a părut uşor, dar cred ca daca eram cap, altfel stăteau lucrurile. Din fericire, existau destule ţancuri pe după care se putea asigura cu sling-uri. După prima lungime am înaintat simultan, păstrând două puncte de asigurare între mine si cel dinainte. Singurele emoţii înainte de a ajunge pe vârf au fost date de o coardă care cobora pe lângă noi, dar am reuşit sa ne coordonam fără probleme.

Vârful a fost cam strâmt, de-abia am reuşit să ne semi-aşezăm, dar vederea e superbă. Am putut vedea deja aglomeraţia de pe vârful sudic, şi ne-am pregătit sufleteşte.

Coborârea n-a fost chiar atât de dificilă pe cât mă temeam (am dezescaladat tot ce am urcat), poate şi din cauză ca am fost foarte concentrat. Am plecat primul, şi sarcina mea era sa pun asigurări, pentru cei care coboară dupa bine (eram în continuare în coardă ). Celălalt vârf a fost mult mai uşor, am ajuns cu bine şi am plecat repede, făcând loc şi celorlalţi doritori. Măcar aici am avut pe cine ruga să ne facă o poză de grup :)

Cam asta a fost tot... cursul s-a încheiat, toată lumea fericită... Nu ştiu câte curse o sa mai fac cu CAS-ul, fiindcă majoritatea curselor sunt deja overbooked. E destul de greu să prinzi loc, trebuie sa fii pe fază chiar în ziua când e afişată lista de participare. De fapt nici atunci nu e sigur, fiindcă unii şefi de cursă o pun deja semi-completată cu prietenii lor. Să vedem, deseară merg la stamm şi văd dacă mai e vreun loc pentru ce mă interesează pe mine.

Mâine plecăm din nou la Orny, cu gândul sa facem Aiguille d'Orny, o cursă de escaladă. Fie La Moquette, fie La classique Sud, în funcţie de condiţii şi de cât echipament e în ele.

Cursul de initiere pe ghetar (CAS)

Aşa cum am promis, scriu câteva cuvinte despre cursul de alpinism organizat de Club Alpin Suisse.

De ce?

Totul a început cu o cursa care mi s-a părut interesantă, in caietul de curse publicat de CAS: Eiger pe ruta Mittellegi. M-am gândit ca probabil şefu' de cursă n-o sa ia chiar pe oricine, şi cum Nicola Bertraminelli era atât şeful respectiv, cât şi organizatorul cursului de iniţiere în alpinism, mi-am zis ca asta e cea mai buna ocazie să ma fac remarcat :-P.

Am început cursele alpine anul trecut, având ca mai toţi debutanţii, ţelul de a ajunge pe Mont Blanc. Până la urmă the journey was more important than the destination, şi am facut 5-6 curse de dificultate crescândă, culminând cu Mont Blancul, la 1 septembrie (poze). Totuşi, cea mai faină mi s-a părut traversarea Weissmies-ului, poate fiindcă a fost şi primul nostru patru-miar, şi prima cursa importantă făcută doar de mine şi Mălina (de fapt, toate cursele de după le-am facut în doi).

Cursul

Cursul de iniţiere în alpinism e o chestie anuala organizată de Clubul Alpin Suisse (cred că toate secţiunile au aşa un curs în program). Secţiunea din Lausanne e f. mare (peste 3000 de membrii!), aşa că participarea a fost pe măsură: 60 de oameni. Cursul de împărţit în 4 module:

• o seara în care ni s-a prezentat materialul. Au venit reprezentanţii unui magazin de specialitate. Punctul culminant: întrebare din public: cât costa echipamentul complet, luat de la zero? Raspuns: 10.000 de franci (vreo 7000 de euro).. dar se poate şi cu 5.000, şi mai închiriezi. Ei, se poate şi cu mult mai puţin... eu cred ca am luat în total chestii de maxim 3000 (dar n-am pus echipamentul de escalada, pe care îl aveam de dinainte) (fără nici un fel de asigurări mobile).



• un weekend de escalada. Aici am fost împărţiţi în grupuri de 4 la doi monitori. Site-ul (St. Triphon) a fost împărţit în vreo 9 locaţii, şi am fost pipelined prin ele. Am învăţat ceva noduri, cum se asigură un releu neconsolidat, cum se instaleaza un main courante, cum se face un rapel... şi apoi am căţărat la greu. Cred ca fără partea de căţărat ne-am fi plictisit cam tare.



• al doilea weekend, pe gheţar. Depsre el o sa scriu mai jos.



• al treilea weekend, pe gheţar şi o cursă de final. Umrează weekendul următor.

Weekendul pe gheţar

Să încep cu ce e important: poze aici. În ultimul moment, a trebuit sa schimbam gheţarul (clasicul Moiry), din cauză că drumul era în lucru şi nu se putea urca... am aflat apoi motivul: se construiesc niste ţevi mai mari, să alimenteze tunurile de zăpadă... rahat.

Am ajuns aşadar pe gheţarul Mont Miné. În afară de view-ul superb spre Dent Blanche, nu e nimic remarcabil. Cel puţin nu în sensul bun: partea inferioară e complet acoperiă cu pietriş/noroi. Urcarea e un coşmar fără colţari (dar ne era şi milă de ei). În prima zi am urcat fara, şi am făcut nişte exerciţii de instalat releuri cu şuruburi de gheaţă, apoi am instalat nişte manşe pe un perete de gheaţă şi am facut un pic de escalada, apoi urcare pe coarda fixă. Am mai ţopăit printre crevase, să ne obisnuim. Am fost cam surprins că nu ne-am legat în coardă, dar cum gheţarul nu era acoperit cică era safe. E safe dacă nu eşti un pic idiot, ca mine, care la un moment dat am înţeles sa trec peste un pod de zăpadă, în loc de să sar peste el.. noroc chior, un picior a trecut prin pod, dar corpul a ramas deasupra şi am reuşit sa ajung uşor pe malul celălalt. Nu vreau sa ma gândesc ce se putea întâmpla (nu eram în coarda).

A doua zi am evoluat în coardă scurtă pe prima porţiune, după care am făcut exerciţii de extras oameni căzuţi în crevase. Mulfaj autrichien şi muflaj double. Primul e destul de uşor de făcut, dar victima trebuie să fie conştientă. Ideea e simplă: o dată oprita căderea, şi instalat un "releu" sigur, capatul liber de coarda se pliază si se trimite victimei, cu o carabină în bucla astfel formată. De al treilea capăt se trage. Toata filozofia este un nod autoblocant (prusik), ca între "trageri" să nu pierzi tot ce-ai câştigat. Dezavantajul e ca o singura persoana e cam greu să extragă victima singura. Pentru aia exista muflajul dublu.

La muflajul dublu ideea e să construieşti un fel de scripete, din prusice si carabine. Nu e chiar evident, iar fără un blocator cred ca e aproape imposibil (deşi ni s-a prezentat varianta fără, eu nu cred ca iese, sau oricum efortul e mult mai mare).

Am mai facut si nişte escalada pe gheaţă (de data asta pe un perete surplombant), şi cateva "lunules" sau abalakov. E foarte util când trebuie să faci un rapel şi nu vrei să laşi material în urma: cu un şurub de gheaţă se dau două găuri la 60 de grade, care se întâlnesc. Prin ele se trece o cordelină şi iaca amarajul. (Da, cordelina rămâne). Am mai vazut si tehnica de "vis ejectable", o treabă pe care n-o recomand decât în cazuri disperate: se leagă o cordelină de şurubul de gheaţă, şi pe masura ce şurubul intră în gheată, cordelina se rulează în jurul lui. Evident, şurubul n-o să mai intre de tot, iar coarda se trece pe dupa şurubul parţial introdus, si cordelina se leagă de coarda... La urma, când se trage coarda, cordelina deşurubuează si extrage şurubul de gheaţă... Am vazut, şi funcţionează... dar nu cred că voi aplica tehnica prea curând. Sper.

Blog de munte (romanian)

Blogul meu de munte

M-am decis ca anul ăsta sa scriu aici pe unde am umblat la munte. Până acum am trimis mail-uri la unul sau altul, care ştiam ca sunt interesaţi, dar acum m-am decis sa pun la lucru blogul. Nu stiu dacă o sa găsiţi ceva util pe-aici, dar macar nişte poze din cand în când promit sa pun.

Pozele din turele de anii trecuţi sunt in pagina mea de web sau pe picassa. Enjoy!

Prima tura (estivală..) de anul ăsta a fost un weekend cu cortul la Lac Derborence. Am gasit o grămadă de zăpadă încă, si urme infricoşătoare de avalanşe. De-atunci, mai nimic spectaculos, dar weekendul ăsta am fost la partea a 3-a din cursul de iniţiere in alpinism ţinut de Clubul Alpin Suisse. Mai multe în posul următor, care sper sa fie mai detaliat.