6 dintr-o lovitură!

Nu credeam că se va mai intâmpla, dar am ieșit la prima tură de altitudine de vara asta: și încă ce tură: Pollux si traversarea est-vest a Breithorn-urilor, in total 6 varfuri peste 4000m.

Foto: Picasa și pozele lui Patrick.

Prima zi: Despre aclimatizare

Din Lausanne am plecat la 6:20.. De cand cu concediul, m-am obișnuit să mă trezesc devreme, așa că nu am luat-o în tragic. Ieșirea e organizată de CAS, și e o ieșire fără mașini (ecolo). Atâta doar că la ora 6 dimineața nu circulă încă autobuzele, deci la gară merg cu un taxi. Drumul până la Zermatt dureză cam trei ore, timp în care colegii mei de tura socializează. Eu profit pentru a recupera puțin din somn.

Ajunși la Zermatt, o luăm repede la picior către telecabină. E deja 9 dimineata, stațiunea se dezmorțește, vremea e superba si Cervinul ne dă binețe.



Primii 2000m de denivelare pozitivă îi parcurgem în timp record, la ora 10 fiind deja pe Kleine Matterhorn, la 3900m deasupra mării. De aici însă nu mai avem telecabină, așa ca ne echipăm și pornim către primul obiectiv al weekendului, Pollux. Facem puțin slalom printre schiori, ieșim de pe pistele de schi și lăsăm în stânga Breithorn-ul turistic, cu furnicuțele care il asaltează deja.



Cu o seară înainte mă întrebam dacă o să imi facă plăcere tura asta, sau e doar un reflex, o obișnuință de a merge la munte. Pe măsura ce ne îndepărtăm de mulțime, mă întreb ce a fost in capul meu când m-am îndoit de asemenea ture. Desigur, asta e fericirea în stare pură! Nu îmi doresc sa fiu în nici o altă parte, totul e așa cum trebuie să fie.

Ne apropiem de Pollux, și o dată cu panta mai abruptă și aerul rarefiat încep să se strecoare primele îndoieli. Deși încerc, fericirea în stare pură se diluează, si în locul ei apare cârcoteala. Suntem în coardă, deci trebuie să țin ritmul cu Alex, cel din față. El este aclimatizat. Eu vin după 2 saptămâni de concediu si câteva luni de derivă, cu o viață cel puțin dezordonată... Îi spun o dată să o ia mai încet, dar în momentul în care incepem porțiunea de creastă cu cățărat ușor, uită și din nou accelerează. Încep să simt tot mai tare altitudinea, cred ca-mi voi scuipa afară inima care mi-e deja în gât și se zbate aiurea. Când suntem pe vârf, nu mai am decât un singur dor, să mă așez. E bine, primul obiectiv atins, un vârf frumos și pe care avem privilegiul de a fi singuri. Ne felicităm pentru primul patru-miar al weekendului.

Coborârea începe cam deodata cu primele semne ale migrenei. Tot cam atunci mă gândesc la cine m-o fi pus sa urc aici, direct la 4000m în prima ieșire din sezon. Coborârea nu e scabroasă dar nici ușoara, pietrele se mișcă la tot pasul, zăpada e moale și alunecoasă. Suflul e in regulă, nu mai gîfîi, dar încep sa simt mușchii. Ma dor, și încep sa mă gândesc la vechea Dacie din facultate, pe care mi-o imaginez mergând in 3 cilindri. Așa mă simt și eu: sigur asta trebuie sa fie, nu e destul oxigen ca ”motoarele” sa funcționeze, de-aia mă dor mușchii.

Ajungem cu bine la refugiul „des Guides d'Ayas”, unde primesc o primă aspirină. Refugiul e foarte frumos, și nu foarte jos. 3400m, deci dimineață nu vom avea prea mult de urcat până pe creastă. Cabanierii sunt tare de treabă, ne anunță ca vom primi cina la 7:30 și putem alege la felul 1 între paste și supă. La asemenea altitudine e mare lucru să poți alege ceva, de obicei e meniul fix.

În așteptarea cinei luăm câte un ceai, și.. diavolul ne-a pus.. câte o bere. Durerea mea de cap se accentuează, între timp si alții se plâng de mici dureri de cap. Mă întind un pic înainte de cină, bineînțeles ca nu pot dormi. E clar. Altitudinea își face de cap cu mine, e prima oară când e atât de sever.

La cină discutăm despre planul de a doua zi: e o zi lungă, avem de urcat pe Roccia Nera, după care urmăm creasta la aprox. 4000m non/stop până la Breithorn, urcând pe parcurs încă 5 vârfuri peste 4000m. Apoi coborât la Kl Matterhorn, si luat telecabina până în sat. Toate acestea începând cu 4 dimineața. :)

Incă 5

Am impresia ca nu am adormit nici un minut toată noaptea. Ceasul sună, și mă „trezesc” fără nici un efort. Că doar nu dormeam. Durerea de cap e și mai puternică, și mă gandesc pe rand la edem cerebral și apoi meningită. La micul dejun vreau sa renunț și să cobor, dar ma las convins și mai înghit 2 aspirine. Alex, cel mai experimentat și totodata medic ma convinge.

Plecam într-un ritm ceva mai incet decât ieri, și mă simt tot mai bine. Răsăritul e spectaculos, parca aerul e tot mai plin și durerea de cap dispare complet pe nesimțite. Sunt foarte atent ca la fiecare oprire să beau 2-3 pahare de ceai, și mă oblig să mușc din batonul energetic rămas de acum 2 ani de pe Mont Blanc. Lichidul e esențial pentru o aclimatizare ușoara, și ieri nu am băut suficient. Azi nu mai fac aceeași greșeală. Urcușul e lung si plicticos în prima parte, dar o dată ajunși pe Roccia Nera ma simt in forma. Ceilalți sunt bine și ei, ne bucurăm. Ne așteaptă o tura minunată, creasta e dantelată, frumoasă. Vedem si porțiunea cea mai dificilă, unde vom cățăra în colțari :).



Primii pași pe creastă sunt un pic nesiguri, încă nu m-am obișnuit cu hăul din stânga și dreapta dar curând ajungem la primul rapel. Pierdem cam mult timp, mai urcăm un vârf și ajungem și la al doilea. Urmează locul din care putem să ne retragem, înainte de a porni pe porțiunea de cățărat. Decidem să continuam, toți ne simțim bine. Jean-Marc pare cam obosit, și eu ma simt un pic, dar ne trage ața. Pornim. Curând aflăm ca meteosuisse nu greșesc niciodată, și norii anunțați, la fel ca și vantul puternic, își fac apariția.



Ce urmează e „pure joy” pentru mine, cățărare ușoara într-un decor de vis. Chiar și ceața își are rolul ei, și vidul peste care trebuie sa calc din când în când e necesar și el. Dintr-o data, nu mai mă simt încet, fac pereche bună cu Alex, și ne oprim de câteva ori să îi așteptăm pe ceilalți. Excalmăm de cateva ori amândoi, de fain ce ne simțim. Suntem complet singuri pe creastă, dar curând ajungem din urmă o coardă de englezi. Sunt cam lenți și ne strică ritmul, dar nu avem ce face. Nu peste mult timp ajungem pe ultimul vârf al turei, Breithorn-ul turistic. Vremea tot mai rea se pare că nu a speriat prea multă lume, fiindca suntem brusc în mijlocul mulțimii.



Ce urmează e doar o coborâre rapidă și dezechiparea într-un decor hibernal. Vantul sulfă tot mai tare și începe să ningă. Am avut un timing foarte bun, prindem telecabina înainte de potop. În Zermatt bem o bere și ne suim în tren, toți fericiți. Cea mai frumoasă tură tocmai s-a încheiat.

Bouldering in Cresciano

Bouldering in Cresciano

Ca sa fugim de vremea rea, am decis sa dam o tura in Ticino, la bouldering. Nu prea stiam eu cu ce se mananca chestia asta, dar Simon si Gabi m-au convins ca e fain, si cum nu aveam nici un motiv sa stau pe-acasa, vineri seara ne-am urcat in masina.

Cresciano e un satuc de langa Bellinzona unde e unul din cele mai tari locuri de bouldering din Elvetia. O gramada de bolovani, intr-o padure de castani. Toamna trebuie sa fie excelent, dar nici in toiul iernii (ma rog, 1 martie nu mai e chiar toiu iernii) nu e rau. Am catarat la tricou, si ne-am prajit la soare.



Am reusit ceva boulder de 5+ pana in 6a+. Dificultatea e totusi altceva fata de escalada sportiva, probabil nu as trece nici un pasaj de 6a de bouldering daca as catara cap. Dar e foooaaarte fain. Ma gandesc sa-mi iau un crashpad. Singura problema e ca am ramas fara piele pe degete. Probabil ca nu voi mai avea amprente la stanga urmatoarele 2-3 saptamani. Uite si poza care sta marturie:
Cateva poze mai faine (restul pe picasa):

Ski de tura (Kroenten, 3108m)

Planu de-acasă

Ca să nu rămân pe-acasă şi weekendul ăsta, am hotărât sa merg la o tură de ski împreuna cu Simon. Avea el o idee, să urcăm pe Kronten, pe o rută prin Leutschach huette care traverseaza două pasuri înainte de a ajunge pe vârf. Suna destul de challenging, mai ales că urma să facem tura într-o singură zi, ne-având cum să urmcăm în seara dinainte la cabană. Totalul era undeva la 1600m de denivelare pozitivă, şi vreo 7 ore de mers. Destul de mult, dar făcubil.

Măreşte harta

..socoteala din târg

Totul merge bine până la cabana: la ora 8:00 am luat prima telecabina spre Arnisee, de unde am ajuns la cabană puţin mai repede decât timpul dat in ghid (vreo 2 1/2 ore). Am luat o mică pauză de ciocolată şi ceai, ne-am tras puţin sufletul şi ne-am refăcut psihic după pasajele mai calde: primul a fost un podeţ fără parapeţi, pe care era loc exact de doua schiuri, in varful piramidei de zăpadă de vreun metru. Al doilea a fost un pasaj de vreo 10 metri pe o potecă foarte ingustă, cu un perete de vreo 30m aproape vertical la stâga. Fiind pe schiuri, am reusit sa trec relativ uşor, dar Simon a trebuit sa îşi dea jos rachetele.



Continuăm urcuşul. Vreme superbă, singurul zgomot pe care-l auzim e cel făcut de zăpada de sub schiuri. Suntem complet singuri, pentru prima oară după multă vreme simt cu adevărat ca sunt la munte, în natură. Îmi reglez respiraţia, regăsesc ritmul de astă vară, totul e magnific. Urmele ne duc spre primul pas, de fapt un culoar destul de îngust, care ajunge la 30 de grade inclinaţie. Zăpada e perfectă, powder di powder.

La un moment dat urmele o iau la stânga, dar nu acolo vrem noi să mergem. Facem înca o pauză, mâncăm ceva mai consistent şi astepăm un cuplu pe care îi vedem în depărtare. Ei continuă pe urmele făcute, dar noi rămânem fermi pe poziţie (mai mult datorită lui Simon decât mie).

Primul pas

Ne mobilizăm, eu pornesc înainte. Simon, cu rachetele lui, nu poate bate urme, şi e bucuros sa le strice pe ale mele. Încep primele conversions, pe la a treia îmi intru în mână (primele pe sezonul ăsta!) şi panta (destul de abruptă) rămâne în spate. Ajungem în col, unde un vânt destul de serios ne taie puţin elanul. Dar după câteva secunde vedem ceva ce ne taie respiraţia mai tare decât vantul: la capătul celor 200m pe care îi avem de coborât, sunt două avalanşe de vânt, plecate exact de pe versantul pe care continuă traseul nostru. Par proaspete, soarele bate exact spre ele, şi mai e ceva zăpada mai sus de linia taiată parcă cu bisturiul... Nu sună bine.

Gradul de risc anunţat e doar 2, si la fel a fost şi în ultimele două zile, dar avalanşele alea nu sunt mai vechi de o zi (asta vom vedea abia cand suntem jos). Ne sfătuim un pic, decidem sa coborâm un pic, câte unul, şi la cel mai mic semn de întrebare să ne întoarcem. Imi dau jos focile, Simon îşi pune board-ul şi e rândul lui sa meargă înainte.

Zăpada e incredibilă, 60cm de powder. Panta e de 48 de grade (conform ghidului), cam mult pentru nivelul meu de schi, aşa că aştept cu nelinişte rândul meu. Totul pare ok, Simon îmi face semn de 150m mai jos. A coborat cam repede, semn ca nici el nu e prea liniştit, dar zarurile au fost aruncate. Plec.

Primele viraje le fac cu frică, şi pic 50m mai jos. Mă uit în sus, zăpada e nemişcată. Ce bine. O iau la vale, îmi intru în ritm, carvez, S-urile vin unul după altul, senzaţia e nemaipomenită. N-am mai încercat aşa ceva. Ne regrupăm pe urmele primei avalanşe, si decidem pe unde vom continua. Pentru cateva minute, ne relaxam şi privim înapoi... panta de 48 de grade pare un perete, pe care sunt 2 urme paralele. Superb.

Urcuşul reloaded

Simon, pe rachete, urcă direct prin urmele avalanşei, eu pe schiuri am dificultăţi, şi îmi fac o trasă la stânga, pe o pantă ce pare inofensivă. Vantul bate nu foarte tare, dar continuu, şi deşi panta e sub 30 de grade, nu ma simt prea bine până nu ajung pe platoul de deasupra liniei de unde au plecat cele două avalanşe. Încep să simt oboseala, am făcut deja peste 1200m de denivelare, şi se simte altitudinea. În pas am fost la vreo 2500 de metri, acum trebuie sa fim pe la 2300m. Nu ne mai oprim, dar ne tragem sufletul la fiecare 3-4 paşi. Am pierdut suflul încercând să ies de pe terenul periculos cât mai repede, şi acum sufăr. Ma gândesc ca orice s-ar intampla, trebuie să ajungem la urmatorul pas, de unde putem coborî spre Kronten huette, unde în cel mai rău caz putem petrece noaptea. Doar nu ne va opri un amarât de lacăt. :) Şi recunosc: m-am gândit la elicopter. :)

Avem plumb în picioare, am urcat deja mai mult decât credeam, avem mai mult de +1500m la activ şi nu suntem nici măcar în al doilea pas. Trebuie să se fi strecurat o eroare undeva... Regăsim nişte urme care se pierd din loc în loc. E clar, vântul a bătut serios pe-aici. Ultimele conversiuni mă fac să îmi pierd răbdarea, şi pic la 30m sub pas. Ma ajută Simon să îmi dau jos un ski şi revin în picioare, şi 10 min mai târziu suntem în pas. Ultimii metri sunt cei mai grei, cu schiurile în braţe, pe o porţiune de rocă.

Pasul 2

E ora 16:00, suntem terminaţi fizic şi psihic. Hotărâm să nu urcam ulima sută de metri până pe vârf. E atât de aproape! În mod normal, aş alerga până acolo, dar acum ar trebui să lăsăm schiurile şi sa urcăm pe jos. E prea periculos, e abrupt, şi târziu. Şi aerul mai rarefiat, suntem la aproape 3000m.

Dau jos focile (sperând sa fie pentru ultima oară) şi le pun în rucsac, Simon e deja pe board. Ne înţelegem sa ne aşteptam, (de fapt să mă aştepte el pe mine, fiind mult mai rapid) şi o luăm la vale.

Iuhuuu.. zăpada e magnifică, excelentă, powder, imaculată, sunt fără cuvinte... sunt ceva urme, dar e loc în stânga şi dreapta, şi şerpuim fiecare câte o trasă. Coborâm peste 1000m in 15 minute, nu îmi revin. Suntem în continuare singuri, şi niciodata nu m-am simţit mai bine într-o tură de ski!

Dar vine şi momentul în care visul se transformă în coşmar: ajungem la Kronten huette, decidem să continuăm. Şi aici, în loc să coborâm în vale, urcăm!! Mai urcam vreo 200m, fiecare colină sper să fie ultima, şi moralul e la pământ. Terenul e înşelător, urca şi coboara lin, parca nu se mai termină. Fiecare pas e un efort, dar parcă dacă nu ma mai gandesc atâta, corpul merge înainte mai uşor. Încerc sa îmi deconectez creierul şi îmi promit să nu mai vin în viaţa mea la Kronten; mă consolez privind culorile apusului în urma unui avion pe cer.

Ajungem şi la locul de unde coborâm. Totalul de denivelare pozitiva trebuie sa fie peste 1800m Picioarele nu mă mai ascultă, şi coborârea e groaznică, prin pădure sau printre arbuşti. Cad de multe ori, din fericire evit contactul cu copacii. Mă enervez pe Simon, care pare născut pe board, şi care zboară printre copaci. Aproape împotriva firii, ajung jos fără nici un accident.

Urmează o bere aşteptând autobuzul, şi apoi drumul spre casă. Dintr-o dată oboseala din picioare devine dulce, şi ne revine buna dispoziţie. De-abia aştept ziua de luni, să mă odihnesc un pic. :)
(Restul pozelor, pe picasa)

Mönch (4107m)

Altitudine: 4107m
Dificultate: PD (+?) ruta
Poze: Picasa

După o pauză de mai bine de o lună, am reuşit sa ajug din nou la munte. De data asta fără Mălina, pentru prima oară într-o cursă de haute-montagne. A fost mai greu decât mă aşteptam, dar o experienţă bună. Moench pe ruta normală e o tură uşoara, fără mari dificultăţi tehnice, dar destul de periculoasă. Ultima porţiune de creastă este foarte abruptă, practic o cădere acolo s-ar opri câteva sute de metri mai jos, cel mai probabil în rimaye (dar muchia propriu-zisă e suficient de lată ca sa nu ai emoţii).

Jungfraujoch

Unul din motivele pentru care Moench este considerat aşa uşor ("unul din cei mai uşori patru-miari") este accesul din vale: trenul te lasă la Jungfraujoch, staţia de tren la cea mai mare altitudine din Europa, la peste 3500m. Staţia este impresionantă, în mare e în subteran, cu câteva ieşiri spre gheţar sau platforme de belvedere. Bineînţeles, în zilele cu vreme bună e foarte aglomerat. View-ul e magnific, după părerea mea mult mai frumos decât la Kleine Matterhorn sau Gornergrat (Zermatt).

Am ieşit cu puhoiul de lume pe gheţar, nu înainte de a juca o mică obligata (în bocanci şi cu rucsacii în spate, evident) la standul care anunţă Euro 2008. Am venit, am câştigat, am plecat (mai departe). Drumul până la cabana Monchsjohhuette traversează gheţarul, dar poteca e bătătorită cu ratracul, aşa ca nu e nevoie de echipament special. Împreună cu oamenii în pantofi de lac, am ajuns la cabana.

Primirea a fost decentă, şi pentru 9 franci am luat 1.5 l de ceai, în aşteptarea răului de altitudine. Fiind prima oara anul ăsta când dormeam la peste 3600m mă aşteptam la ce e mai rău, dar n-a fost să fie! N-am avut nici un fel de probleme, iar a doua zi chiar alergam cele două etaje ale cabanei :).

Kurt Hefti şi Everestul

Cina am luat-o împreună cu Kurt şi ai săi doi prieteni din Nepal. Întamplător, am stat la aceeaşi masă. A fost o întâlnire foarte faină, am aflat o mulţime de lucruri despre Everest (reuşiseră vârful anul ăsta). Unul din cei doi sherpa urcase vârful de 6 ori deja! Am discutat despre munte, dar mai ales despre Himalaya şi expediţiile de-acolo. Era prima oară când vorbeam cu un om care fusese în Himalaya, aşa ca au apărut multe întrebări. Am aflat ca pe Everest e ”ca în Alpi”, adica aglomerat (a apreciat că în zilele frumoase, sunt 200 de oameni care ajung pe vârf, pe cele două rute). Am aflat că majoritatea folosesc oxigen, chiar şi în timpul nopţii (ei au început să-l folosească de la 7500m). Am mai aflat că există ghizi, şi companii care organizeaza (pentru câteva zeci de mii de dolari) absolut totul. Şi ca încet, încet, devine o afacere profitabilă. Dar cel mai mult m-a frapat răspunsul la întrebarea ”would you go there again?” ”no, I don't think so...”. I se pare prea comercial, prea multă lume, prea mulţi bani, prea puţini alpinişti.

Cei doi sherpa nu vorbeau prea mult, deşi ştiau engleză foarte bine (probabil e felul lor de-a fi, sau poate noi am fost prea gălăgioşi şi am pus prea multe întrebări), dar am reuşit să aflăm totuşi câte ceva despre viaţa lor, si în general a tinerilor din Nepal. Practic, asta e singura lor şansă de a câştiga bani buni, aşa ca toţi tinerii care sunt capabili fizic, încearcă să devină sherpa. Concurenţa e mare, în fiecare an sunt multi sherpa buni care rămân fără angajamente. Probabil de-aia nici nu mai câştigă atât de bine, pentru o expediţie primind în jur de 2000 de dolari. Şi cum o expediţie dureaza cam 2 luni, aştia sunt şi singurii bani dintr-un an! (iar restul până la 40.000 de dolari, ghiceşte fiecare unde se duc..). Pentru cei curioşi, biroul de ghizi pe care l-au angajat ei este Himalaya Experience iar pentru cei foarte curioşi, un Google search dupa Russel Brice, patron şi ghid, scoate la iveală lucruri şi mai interesante (de exemplu pe mountverest.net).

Până la urma am trecut la tort (era ziua lui Maciej) şi apoi i-am lăsat să mearga la culcare, ei având o cursă lungă ziua următoare (Jungfrau), urmând să se trezească la 4:00AM.

N-am mai stat mult nici noi, şi am trecut la programul de odihnă. Ruta pe Moench e suficient de scurtă ca să nu plecam prea devreme, aşa că am decis sa luam micul dejun la 7:00AM, şi sa urcam pe lumină. Am dormit suficient de bine, având în vedere altitudinea, şi emoţiile ştiind ca urma sa mă leg în coardă cu Sarunas şi Ivance (mai puţin experimentaţi, iar Sharki are vreo 30kg mai mult ca mine :)).

Cursa

Ruta normală pe Moench urmează o creastă, la început mai lată şi fara probleme deosebite, apoi continuă cu 2-3 secţiuni care alternează zăpada şi roca, devenind din ce în ce mai îngustă. Per total, mi se pare o cursă foarte frumoasă şi de dificultate medie, mă aşteptam la ceva mai dificil. Ultima porţiune e şi singura cu adevărat periculoasă, dar şi cea mai specaculoasă. Am avut parte de o vreme magnifică, am văzut foarte bine munţii din Valais, inclusiv Matterhornul, gheţarul Aletsch (renumit pentru partea temrinală, dar care începe aici).

Cu excepţia unui pas de căţărare unde Ivance a avut ceva probleme, am mers bine. Nu a fost foarte aglomerat, şi cu excepţia unei singure corzi, ne-am înţeles întotdeauna la încrucişări. Culmea, corzile cele mai nesimţite sunt alea formate din bătrânei (care după ce te depăşesc călcându-te în picioare, ”uită” să răspundă la salut). Pe vârf am ajuns deodată cu doi tipi care au făcut o alta rută (am înţeles că era ”faţa nordică”, dar nu am găsit aşa o rută în ghid, şi nici nu veneau dinspre nord). Ultimii metri au fost foarte spectaculoşi, cei doi căţărând (nelegaţi în coardă) o pantă de zăpadă la peste 60%. Poate că ”faţa nordică” a devenit un fel de termen general pentru rute mai grele, chiar dacă nu e nici la nord, nici nu e chiar o faţă :)))

Chiar dacă nu am văzut faţa nordică a Eigerului decât din tren, a fost o cursă superbă. Am rămas cu dorinţa de a reveni pentru Jungfrau, o cursă mai dificilă şi mai lungă, poate la anul. Şi poate cu Mălina.

Krontenhuette

Deja devine o tradiţie: am sărbătorit ziua Mălinei la munte. De data asta, în partea germană a Elveţiei, aproape de pasul Gotard: Krontenhutte. Am căţărat un traseu de 8 lungimi, maxim 5b+, cap schimbat. Frumos, decor impresionant, bine asigurat, fără mari probleme. Ne-a luat 4 ore şi ceva, am mers un pic mai încet decât credeam iniţial (speram sa facem 30min pe lungime). Foto pe picasa.

Allalinhorn, 4027m

Altitudine: 4027m



Dificultate: AD


Poze: Pe Picasa




Allalinhorn, unul din vârfurile pe care le-am ratat anul trecut, a fost una din cele mai faine ieşiri de anul ăsta. Cu siguranţă cea mai spectaculoasă ieşire din Alpii elveţieni! Ruta normală nu e deloc interesantă, uşoara şi aglomerată, mai ales din cauza metroului alpin care te urcă până la 3500m. Am ales să mergem pe ruta mai frumoasă si ceva mai dificilă, Hochlaubgrat. Majoritatea traseului urmează creasta, fără a deveni foarte dificil sau expus în vreun moment. Peisajul este însă superb, aproape sălbatic (dacă n-ar fi fost instalaţiile de ski care ne-au asigurat fondul sonor, ar fi fost ideal).

Britannia huette

Cabana Britannia a fost construită la începutul secolului de către clubul alpin britanic, şi cedată mai târziu clubului alpin elveţian. E aproape un hotel alpin, pe două etaje, dar care păstrează totuşi ceva din atmosfera de refugiu. Condiţiile sunt foarte bune, evident, şi am avut parte şi de un spectacol inedit.

Am fost uşor surprins de câtă lume era la cabană, fiind vineri. Cum duminică plecam la Ecoop, ne-am luat vineri dupămasa liber pentru a urca vârful sâmbătă, şi speram în sinea mea că va fi puţină lume. Ei, se pare ca mulţi alţii au gândit la fel, căci cabana a fost aproape plină. În final n-a fost deloc rău, am aşteptat destul de puţin după corzile din faţă.

Hochlaubgrat

Am pornit de dimineaţă, ora 4AM trezirea, plecarea la 4:45. Am ajuns printre primii pe gheţar, ştiam oarecum traseul dar ma bazam totuşi pe o "trasă". Nefiind prea multă zpăadă, nu erau nici urme, am luat-o oarecum drept şi am început traversarea spre creastă un pic mai devreme. Cei din faţă au luat-o mult spre dreapta, în apropierea morenei, ceea ce m-a făcut să nu mă iau după ei: credeam ca vor sa traverseze spre ruta normală. E foarte amuzant când unii se iau după ceilalţi crezând că merg în acelaşi loc, când de fapt primii poate au făcut o greşală... cam ca statul la coadă fără a ştii de ce. Cred că deja e clar că nu aveam de gând să ma iau după nimeni, ştiu eu mai bine ce e de făcut...:) Noroc că Mălina şi Patricia nu se iau nici ele după mine, chiar dacă sunt cap de coardă, şi ma conving că poate e mai bine să mergem mai prin dreapta. Mă las convins, mai ales ca drumul drept urca pieptiş o pantă cam abruptă, iar în felul ăsta am luat-o mai în diagonală.

Până la urmă mă despart de prima coardă şi ma apropiu de creastă, constatând cu mândrie ca toţi cei din urmă vin după mine. Consider din nou că am avut dreptate, primii merg pe ruta normală (ce lame!) şi mă felicit. Răsăritul ne găseşte aproape de joncţiunea cu creasta, e un răsărit magnific, culori incredibile şi o mare de nori sub noi! Prilej de câteva fotografii, şi pentru două corzi să ne depăşească. Voi regreta mai târziu, dar pe moment am preferat sa ne bucurăm ochii de ce nu mai văsum încă.

Continuarea e destul de monotonă, creasta nu e prea bine definită sau abruptă încă. Observ că primii nu au fost lame, ci au revenit spre creastă ocolind cu totul porţiunea abruptă (un ocol cam mare, după mine, dar gusturile nu se discută). Începem să simţim puţin altitudinea, dar merge mult mai bine decât mi-aş fi imaginat, şi devine din ce în ce mai interesant şi mai abrupt. Condiţiile sunt ideale, zăpada e numai bună, probabil dacă am fi întâlnit gheaţă s-ar fi justificat calificativul AD.

Ajungem în sfârşit la punctul "dificil", o porţiune de escalada de vreo 20 de metri, foarte aproape de vârf. Topo-ul zice gradul II. Spre exasperarea noastră, ambele corzi din faţă se pregătesc de releuri şi "tirat de lungimi"... îngheţăm un pic, bombănim, dar n-avem ce face. În sfârşit îmi vine rândul, decidem să înaintăm simultan, la coardă întinsă, dar eu să pun asigurări pe măsură ce urc. Fiind 3, e cel mai eficient. Escalada e mai mult decât plaisir, chiar şi cu crampoane în picioare. E asigurat exagerat de bine, mă aşteptam să găsesc 1-2 spituri, restul să pun eu, dar nu e necesar. Instalez o chingă doar de frustrare, să nu zic că le-am cărat degeaba... Ajungem cu bine sus, putem pleca mai departe. Englezii din faţă (probabil gâdilându-i musca prin căciulă), se oferă să ne facă poze în timp ce căţărăm.

Ajungem cu bine şi pe vârf, încă nu e foarte multă lume, dar ne sperie coloana de oameni care se apropie ameninţător pe ruta normală. Facem câteva poze, e absolut magnific, vedem Rimpfishhorn, cu un perete extraordinar şi o creastă pe care de-abia aştept sa o parcurc cândva, Strahlhorn, Matterhorn, si probabil alti zeci de patru-miari. Lanţul Mischabel se vede foarte bine, iar Dom des Mischabel pare aproape uşor :)

Vantul şi probabil lumina mă fac să lăcrimez vreo 5 minute, ochii mă ustură ca niciodata, nu mai pot să-i ţin deschişi... După ceva timp mă obişnuiesc, şi când pot să-i deschid din nou, mă văd înconjurat de o cohortă de alpinişti. Decidem sa coborâm cât mai repede, căci unii sunt barbari şi ne incalecă coarda, devine neplăcut. Facem câteva poze 20m mai jos, şi Patricia observă un grup care coboară, uitând un rucsac!! Fantastică scenă, bătrânelul în cauză e tare confuzat, Patricia îi explica de vreo 3 ori, după care se întoarce parcă împotriva voinţei lui... dar când mă vede că i-l aduc, pare brusc să-şi aducă aminte că e al lui şi pleacă bucuros.

Coborârea nu mai are nimic interesant, ne apropiem de pistele de ski şi auzim din ce în ce mai tare zgomotul făcut de T-uri şi metrou. E groaznic ce au putut face din săracul munte, e dezolant, instalaţii peste tot (se schiază încă, e doar 11AM), cabluri... Culmea ipocriziei însă, uitam pentru o oră de toate astea şi ne bucurăm de un prânz binemeritat în restaurant. Apoi coborâm, şi din telecabină (da, am încurajat şi noi industria... dar ne-am consolat cu faptul ca e doar la coborâre) am vazut dimensiunile dezastrului: gheţarul este tot plin de cabluri şi stâlpi, complet amenajat. Păcat, deşi înţeleg că e unul din puţinele locuri în care se poate schia în august.. parcă totuşi ar fi fost mai frumos fără.

Concluzii

A fost cea mai frumoasă cursă din Alpii elveţieni, fără îndoială. Mi s-a părut mai uşpară decât ma aşteptam, din cauza condiţiilor ideale, dar cadrul e magnific. Satisfacţia a fost totuşi mai mare pe Mont Blanc sau Weismiess (cea mai mare!), probabil mai mult din cauza emoţiilor. Sper ca următoarele curse să fie la fel de reuşite (şi duse la bun sfârşit cu aceeaşi siguranţă)! Urmează câteva săptămâni de pauză, ceva escaladă weekendul următor, apoi "condediu" cu părinţii în Ticino.

Aiguilles de Baulmes

Vremea ne-a stricat planurile măreţe şi weekendul ăsta, aşa ca în loc de Allalinhorn am făcut o scurtă creastă în Jura, Aiguilles de Baulmes.

Din păcate am uitat aparatul foto, aşa că deocamdată nu avem poze. Sper să primesc un link de la Patricia, care a făcut ceva poze.

Pe scurt, cursa

Mult spus cursă, Aiguilles de Baulmes e o creastă 3b, parcursă într-o ora şi un sfert. Am fost două corzi, eu cu Mălina şi Patricia cu Stefano. Noi am mers primii, lăsând pentru ei asigurări mobile. Din când în când ne regrupam pentru a primi înapoi bucle şi chingi. În porţiunile mai dificile am găsit câte un spit, şi chiar dacă nu e dificil, au fost şi câteva emoţii (căţărând în bocanci). Partea mai dificilă e la început, iar când devine cu adevărat expus, dificultâţile au trecut. E un foarte bun antrenament pentru haute montagne, itinerarul e uşor de găsit, dar te pune un pic la treabă, mai ales dacă nu vrei să faci toţi paşii expuşi. De exemplu, aproape de final creasta devine aproape plată, lată de vreo 50cm, cu un perete vertical în stânga neted pe câţiva zeci de metri... Chiar şi cu o asigurare în apropiere, nu aş fi vrut sa fac un pas greşit acolo... dacă trebuia sa urc ultimii metri sa revin în creastă, nu cred ca aş fi reuşit.. părea cam 6b-6c; aşa ca am trecut cei câţiva metri mai prin dreapta. O bună ocazie de a reflecta la diferenţa dintre dificultate şi risc... Pasajul nu era dificil, dar era riscant. :)